Craciunul asta am invatat cateva lucruri care au facut ca sarbatorile sa straluceasca mai mult ca niciodata. Am invatat ca vulgaritatea si mercanitilismul sunt inevitabile, dar nu trebuie sa ne invartim in jurul lor; am invatat ca oamenii pot zambi din complezenta, dar ochii unui copil iti vor oglindi intotdeauna adevaratul zambet din suflet; am invatat ca poti cumpara zeci de globuri si de cadouri, dar in si sub pom vei observa mereu acel glob sau acel cadou; am invatat ca desi auzi acelasi colind de o mie de ori acesta nu pierde niciodata, nimic din frumusetea si puritatea sa. In cele din urma am inteles ca pana si dintr-un film prost poti invata ca “love actually is everywhere.”
Inchide ochii si pune-ti o dorinta sau scri-o pe un biletel si las-o sub brad. Dormi si viseaza stelute de gheata in vant. Strange in brate persoanele pe care le iubesti si pe cele pe care n-ai invatat inca cum sa le iubesti. Cuibareste-te sub brad si priveste imaginile care se se reflecta globurile colorate. Canta un colind si zambeste. Mai departe tu stii...
Imi culeg gandurile dintr-un film pe fast forward. Las ideile sa se scurga in imagini si simboluri colorate, afisate cu grija pe panorui luminoase. Asa ca multumesc Coca-Cola ca exista si McDonalds’ ca ne salveaza de la foamete.
Ma uit la o manuta care insira liniute si bastonase pe caietul Tip1 si ma gandesc ca daca as fi manager poate as sti cum sa eficientizez procesul. Dar asta nu conteaza cand astept in statie metroul cu castile in urechi. Cu ochii in monitoarele Samsung imi fuge gandul la planul maret de ridicare a nivelului bunastarii.
In fond, chit ca beau suc la supra-pret in fast-food-uri cu fite sau ceai in cafenele elegante privesc acelasi spectacol jucat in costume diferite.
Cand ironia nu-si mai are sensul si cand teoriile se transforma-n utopie ne raman acele cai marunte ale unei folosofii pe care nu o putem cuprinde incercand sa facem totul concenrat sau diluat “adaugand apa.” Zambind de departe ne credem intelepti si-apoi ne punem libertatea pe umerii pricipiilor.
Ce cred eu? Nimic. Sunt o marja de eroare atunci cand exista documentare despre teoria conspiratiei si manipularea prin religie care ne invata cum sa gandim. Pentru ca asa este frumos si bine, sa avem toti un creier curat si proaspat spalat in fiecare zi. Intr-o lume a consumerismului sunt atatia detergenti in raft... Dar fii fericit, esti liber sa alegi.
- Alex… unde esti? Nimic. - Hai, mai, nu te mai ascunde de mine… Unde esti? Nimic. - Nu mai iesi odata? - Bau! tipa Alex si sari din spatele unui scaun. - Terminaaaa… hai sa ne jucam frumos, se miorlari Nana pe langa el. - Bine, bine. De-a ce vrei sa ne jucam? spuse zambind. - Nu stiu, dar nu cu papusile. Si nici cu masinutele sau cu Lego, m-am plictisit de astea. Usor bosumflata, Nana se lasa pe vine si intinse mainile in fata sprijinindu-si coatele pe genunchi de parca ar fi incercat sa apuce ceva. Se uita in gol un timp, apoi intreba: - Tu ce vrei sa faci? - Pai, nu stiu. Orice vrei tu. Ai chef sa iesim sa ne plimbam pe la castani? Nana ridica privirea spre el si observa cum o suvita ondulata de par ii atarna de pe frunte fix in fata ochiului stang. Isi imagina pentru un moment ca este in locul lui si se vede pe ea de sus. Vru sa se ridice, dar chiar si in picioare stand tot era mai scunda. Zambi. Copiii mai mari au grija de copiii mai mici. Mama nu avea sa-i zica nimic ca a lipsit atat de mult pentru ca era cu cineva mai mare. - Zi, vrei sa iesim? - Ah, nu… raspunse Nana parca trezita din somn. - Of, abia poate omul sa vorbeasca cu tine, spuse Alex facand pe suparaciosul. - Nu vreau sa stau cu alti copii acuma ca ei se joaca de-a politistii si eu n-am chef. Zacand asta, Nana se aseza turceste pe covor si ridica mainile spre amicul ei. - Hai si tu aici! Alex se aseza pe covor in fata ei si astepta. Stia ca-o sa-i zboare mintea la ceva si astepta sa vada la ce. - Stiu! Hai sa ne jucam de-a iarna! spuse Nana entuziasmata. - De-a iarna?.. intreba el ridicand dintr-o sprancena. Iarna e frig. - Da, dar noi eram intr-un… cum se zice… glob din ala. Da… eram intr-un gob, imbracati gros asa, cu fular si manusi si caciula si tot. Si aveam si un om de zapada langa noi si un brad. Si undeva sus era o stea. Si noi doi stateam asa… hai sa-ti arat. Nana se ridica imediat in picioare si-l trase si pe Alex de mana sa se ridice. Se puse in mijlocul camerei, il aseza pe Alex langa ea, apoi se uita in sus. - Nu ninge inca, vezi? spuse Nana intinzand o mana in fata. - Nu? Ia sa vedem… si isi intoarse si el palma spre tavan. Da, ai dreptate, nu ninge inca. Nana lasa mana pe langa corp si se uita in jos parca dezamagita. Spera ca lui sa i se para ca ninge totusi. - Dar nu-i nimic, spuse ea incercand sa zambeasca. Asteptam… zise incet, iar cu varful degetelor ii atinse palma desfacuta.
Acum stateau amandoi in picioare in mijlocul camerei tinandu-se de mana. Nu spunea nici unul nimic. Asteptau cuminti in globul de sticla. Dupa un timp Nana isi cobori privirea spre podea si spuse: - Eu cred ca toata zapada e aici, la picioarele noastre. Trebuie sa intoarca cineva globul. Ridica privirea spre el usor speriata. Dar el zambea. Nu-i raspunse. Se gandi ca probabil asteapta degeaba si ca el deja se juca de-a altceva. Intoarse capul inapoi spre zapada de pe podea si-l stranse mai tare de mana. Insa el ii dadu drumul. - Sa nu-ti fie frig, spuse el aranjandu-i esarfa la gat. Apoi isi puse bratul pe dupa umerii ei. Ningea.
We call this land our own, I said to myself as I was looking down at the City of Lights from the highest tower. We call it the land of all opportunities, I thought as my mind slowly began to wonder. I looked up at the sky to try and see the stars. But I guess my eyes were too tired, or maybe my mind was playing tricks on me again, because I couldn’t see any stars in the sky. Maybe they don’t need them anymore, I thought. The city has built its own stars now; it has no need for the sky and what it has to offer.
I looked over to the darker side of the city and noticed the God Factory. Tiny little Gods were manufactured every day, one for each need and every one of them replaceable. All of a sudden I realized I was alone in my tower, a tower I had built myself outside the City of Lights. But the bricks I used weren’t mine, some had been given to me and some I had stolen. Should I burn down the tower and go live in the streets like a beggar? I asked myself.
I took one last look at the city. Although the lights covered the dust in the streets and the gray buildings, somehow I was still able to see what daytime uncovered with cruelty: the cold armor of a living machine. If I take down each and every brick of my tower, will you build a world with me?
Stând pe o bancă, în piaţa mare a unui oraş cu aere occidentale, cu vitrine mari şi strălucitoare la parterul caselor construite între două războie ale unor ţări total rupte de realitatea umilă la orăşelului, poţi vedea lumea aşa cum vrei. Sau poate că o vezi exact aşa cum este. Eternă şi fascinantă, dilatată în timp şi comprimată în imagini, ironică, sfidătoare, acidă, îşi etalează cu mândrie rafturile ticsite de iluzii la mâna a doua pe care cei dintâi proprietari le-au schimbat de mult pe visele de noapte ale unui somn bun.
Stând pe bordura prăfuită, nu de mult schimbată din grija mai marilor conducători preocupaţi de bunăstarea polisului, şi cu ochii aţintiţi la trecătorii care se perindă prin faţa vitrinelor, nu poţi vedea lumea decât aşa cum este. Sau cum ţi se desfăşoară în fata ochilor. Doar de la brâu în jos, forfotesc prin piaţă o sumedenie de picioare în pantaloni călcaţi la dungă, şireturi strânse cu grijă peste pantofii lustruiţi, stropiţi doar pe ici, pe colo cu câte o picătură de noroi. Vezi cum calcă pe ciment, pe piatră, pe iarbă şi pe apă, cum îşi lasă noroiul pe bordura prăfuită şi-apoi vezi roţile caleştilor cu cai albi gonind pe străzile pietruite, ridicând frunzele toamnei în urma lor.
***
Te uiţi la telefon, e ora patru. S-a făcut răcoare, aşa că îţi aranjezi mai bine eşarfa în jurul gâtului şi cauţi cu privirea o bancă pe care să poti să te aşezi o vreme, să-ţi pui gândurile-n ordine. E nedrept, îţi spui întorcând caseta în walkman, dar până la urmă totul e relativ.
Lumina in camera era mereu calda, in orice anotimp. Fie ca mirosea a flori, sau a dupa-amiaza fierbite, sau a portocale, sau doar a dimineata rece, imi amintesc cum ma plimbam cu mana peste cotoarele cartilor din biblioteca. Tineam ochii inchisi, pipaiam materialul si incercam sa determin mirosul specific al fiecareia in parte. Apoi, cu un gest scurt, scoteam o carte din raft. Pare acum un sistem de alegere aleator, dar mie mi se parea ca intr-un fel cartea m-a ales pe mine. Parea ca am primit un cadou de la o forta supra-naturala care a inteles ca aceea e cartea pe care trebuie sa o citesc. Si de aici o serie de conotatii si de posibilele legaturi intre titlul cartii si starea mea de spirit, intre continutul povestii si viata mea de zi cu zi. Marile sperante, Numele trandafirului, Jocul cu Margele de Sticla, Cartea de Nisip… astazi as vedea ironia, atunci nu era decat misterul.
Cand am inceput sa mai scot nasul din carti am observat ca si oamenii sunt tot povesti, sunt protagonistii unor intamplari fascinante si pline de intelesuri ascune. Tot ceea ce gandesc, ce spun, ce fac, creaza un ecou in mine si invers. Am inceput sa cred ca oamenii sunt calea spre romanul perfect: o poveste interactiva, in care nu trebuie sa las cartea jos niciodata, in care totul are sens sau totul e absurd, in care nu poate sa-mi spuna nimeni cum se va termina povestea si daca se va termina vreodata. Asa am inceput sa iubesc oamenii si sa ma iubesc pe mine in preajma lor. Ma gandeam ca sunt de-odata atat de multe personaje, in atat de multe povesti diferite si ca le traiesc pe toate cu la fel de multa intensitate.
Dar incet, incet, am descoperit ca nu exista doar biblioteca mamei, aleasa cu grija. Am descoperit ca in afara familiei mele si a prietenilor nostri exista si alti oameni. Exista si romane de duzina, exista si omanei a caror poveste se deruleaza ca seria filmelor “Rocky” – prea mult, prea prost si fara sens. Carti si oameni impachetati frumos. File albe care se vor metafora pentru ca in realitate nu au nimic de spus, de dat.
Asa am ajuns sa vad o Sandra Brown semnata Simone de Beauvoir in fata unui Coelho mai sictirit, cu aspiratii la Dali sau macar la Eugen Ionescu. Suprarealist, absurd… in fine, tot aia e, un? Dadaismul la putere. Macar am trait momentul.
Alergand impotriva vantului imi doresc sa nu fi stiut acum ce nu stiam atunci. Bob Seger stie.
I haven’t been able to write lately, I feel like I lost my voice. So I just sit around hoping for that something to happen and be once again able to speak my mind clearly. And as so often happens I found some of my deepest emotions and thoughts on the lips of the people I admire and love most, children. Take a moment to read what a child would answer to one of the most complicated questions of all - „What does love mean?”
***
'When my grandmother got arthritis, she couldn't bend over and paint her toenails anymore. So my grandfather does it for her all the time, even when his hands got arthritis too. That's love.' Rebeca- age 8
'When someone loves you, the way they say your name is different. You just know that your name is safe in their mouth.' Billy - age 4
'Love is when a girl puts on perfume and a boy puts on shaving cologne and they go out and smell each other.' Karl - age 5
'Love is when you go out to eat and give somebody most of your French fries without making them give you any of theirs.' Chrissy - age 6
'Love is what makes you smile when you're tired.' Terri - age 4
'Love is when my mommy makes coffee for my daddy and she takes a sip before giving it to him, to make sure the taste is OK.' Danny - age 7
'Love is when you kiss all the time. Then when you get tired of kissing, you still want to be together and you talk more. My Mommy and Daddy are like that. They look gross when they kiss' Emily - age 8
'Love is what's in the room with you at Christmas if you stop opening presents and listen.' Bobby - age 7
'If you want to learn to love better, you should start with a friend who you hate,' Nikka - age 6
'Love is when you tell a guy you like his shirt, then he wears it everyday.' Noelle - age 7
'Love is like a little old woman and a little old man who are still friends even after they know each other so well.' Tommy - age 6
'During my piano recital, I was on a stage and I was scared. I looked at all the people watching me and saw my daddy waving and smiling. He was the only one doing that. I wasn't scared anymore.' Cindy - age 8
'My mommy loves me more than anybody You don't see anyone else kissing me to sleep at night.' Clare - age 6
'Love is when Mommy gives Daddy the best piece of chicken.' Elaine-age 5
'Love is when Mommy sees Daddy smelly and sweaty and still says he is handsomer than Robert Redford.' Chris - age 7
'Love is when your puppy licks your face even after you left him alone all day.' Mary Ann - age 4
'I know my older sister loves me because she gives me all her old clothes and has to go out and buy new ones.' Lauren - age 4
'When you love somebody, your eyelashes go up and down and little stars come out of you.' Karen - age 7
'Love is when Mommy sees Daddy on the toilet and she doesn't think it's gross.' Mark - age 6
'You really shouldn't say 'I love you' unless you mean it. But if you mean it, you should say it a lot. People forget.' Jessica - age 8
And the final one, a four year old child whose next door neighbor was an elderly gentleman who had recently lost his wife. Upon seeing the man cry, the little boy went into the old gentleman's yard, climbed onto his lap, and just sat there.
When his Mother asked what he had said to the neighbor, the little boy said, 'Nothing, I just helped him cry'
***
I know this isn’t enough to make the world turn around, and I know my faith in humanity has still to be restored. Most of all I understand I still can’t put my finger on what makes me stumble and fall at every step. At least this time I stumbled smiling.
In dupa-amiaza aceea marea a imblanzit soarele. I-a spus vorbe frumoase, l-a alintat, iar el s-a lasat sedus. Soarele s-a apropiat de mare, a luminat-o si lasat-o sa se bucure de o mangaiere calda. Marea chicotea jucausa, se lasa atinsa de razele lui dar nu voia sa i se dea inca. Se jucau de-a vanatul si de-a vantorul, chiar acolo, sub ochii cerului inrosit de gelozie. Sorele stia ca nu trebuie sa sperie marea, asa ca se apropia incet-incet, aproape insesizabil cucerind teritoriu milimetru cu milimetru.
Vantul privea detasat. Pentru el vremea iubirilor copilaresti apusese de mult. Dar nu se lasase acrit de povestile cu final tragic. Asa ca trimitea, din cand in cand, cat un pescarus sa zboare pe langa ei si sa-i distraga pentru un moment. Apoi indragostitii se intorceau la ale lor.
Fata cu pielea arsa ii privea de departe. Vantul ii legana parul sperand sa o cucereasca. Fata zambi ii complice, saruta nisipul ud si cald, apoi se lasa prada vantului. Pentru ca soarele, idiferent de cate ori i-ar arde pielea, nu va putea ascunde niciodata ranile. Pentru ca marea, idiferent de cate ori i-ar scalda pielea, nu va putea acoperi niciodata mirosul mizeriei din asfalt.
Se lasa dusa de vant, in timp ce marea si soarele sa se bucurau unul de altul sub cerul rosu de gelozie. In dupa-amiaza aceea nici un pescarus nu a mai zubrat. Au fost toti in doliu.
Not having to wake up because you never fell asleep seems hard to do. To drink wine and read a book you already read before is almost a cliché. To read what someone dear writes to you and almost hear their voice pronouncing the words takes just a bit of imagination and feeling. To laugh and share is just plain human.
To run outside in the rain at 5 in the morning is like a passage form a novel. To hold your hand and watch the city light through the wet window of a speeding car is what I can find romantic. To lay on a swing in the back yard is classic. To try and tell the future in a game of cards is mystic.
To walk down the street and know I could end up anywhere is relaxing. To make you coffee in the afternoon makes any moment of my day feel just as fresh as the moment I woke up. To lay in bed next to you and not having to say anything is more than I hoped for.
To fall asleep without a worry is like childhood all over again. To wake up in your room is something I can’t describe. To kiss you good bye with no regret is like lifting a rock of my chest.
To do all this and to smile is living the longest Sunday.
Zboara cu mine! Pe malul marii lumea este mai mica si totodata mai mare. De pe nisip nu vezi in spate tot uscatul pe care l-ai strabatut ca sa ajungi aici. In fata nu poti sa vezi decat orizontul si sa-ti imaginezi alte tarmuri care trebuie strabatute ca in final sa ajungi tot aici – pe mal, pe nisip, sub soare.
Nu insemni mare lucru pentru cei din jur. Iar pentru lumea asta nu insemni nimic. Dar poti sa lasi, pentru cateva momente o urma superficiala pe care, daca ai noroc, cineva o sa o vada si poate, printr-un miracol, o va imortaliza.
Iubesc tot ce ma apropie de cer, iar tu esti mai aproape de ceruri decat o sa pot fi eu vreodata. Priveste in sus, aici pe pamant nu ai ce vedea. Si daca ai totusi ceva de vazut, se va reflecta pe cer, oricum.
Vrem sa credem ca suntem diferiti, speciali, unici. Dar din fericire suntem toti la fel. Din pacate, uneori suntem doar foarte singuri.
Suntem incapabili sa vedem frumusetea care ni se daruieste sincera. Preferam sa cautam subintelesuri si mister pentru ca lucrurile simple ne plictisesc. Suntem atat de mici si de prosti. Think pink!
Viata nu este frumoasa sau urata. Este mereu la fel, doar ca difera fundalul. Eu vreau sa-mi irosesc viata la umbra palmierilor.
Daca e sa fie, atunci sa fie campanie. Si daca e campanie, atunci sa fie proasta. Si daca e sa fie proasta, macar sa fie multa. Sinteza lunii: PSD – Cristian Diaconescu – E timpul sa schimbam Bucurestiul. Dragul meu, ai intarziat vreo 20 de ani… Pentru unele schimabri e prea devreme pentru ca nu ne putem urca din grajd in pat (vezi tomberoanele ecologice frumos colorate care se desarta toate la un loc), iar pentru alte schimbari este prea tarziu (vezi strada Lipscani care trebuie practic reconstruita de la temelie, vezi fabrici, uzine sau casa Radio). Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca acest slogan este total nepotrivit pentru un public care s-a plictisit sau care de fapt nu a fost niciodata capabil sa ia initiativa. Ma lasi?...
PD-L – Vasile Blaga – Dintr-o bucata. Clar. Pana aici. S-a terminat. Omu asta nu sta la discutii… este fix imaginea “basescuiana” transmisa foarte subtil… ca gen, noi nu ne prindem, stii? “Solutii, nu discutii!” spunea parca un afis similar. M-a dat pe spate. Exact de asta avea nevoie bucuresteanul, de unul, nene, care sa ti-o zica pe fata, care sa iti desfaca cinsiti geanta in fata si sa iti arate exact ce iti fura. Pai ce-nseamna asta? Ajungi acasa, iti dai seama ca nu mai ai portofelul si telefonul mobil si incepi sa te intrebi… “Dar parca telefonul il lasasem la birou”. Nu, pe fata si dintr-o bucata. Ia naibii geanta cu totul. Bravo, nota 10!
PNL – Ludovic Orban – Pune Bucurestiul pe roate. Asta chiar e o idee buna. Serios. Acum cateva sapatamni am vrut sa plec la munte si de la mine din Militari pana la iesirea din Bucuresti am facut 2 ore. Si de acolo pana la Brasov mai e de mers. Deci mai bine merge Bucurestiul cu totul pana la Brasov. Facem din toata tara asta un mega-bucuresti sau un meta-bucuresti. Pe de alta parte daca dam putin ceasul inapoi si ne amintim de incidentul de asta-iarna, mie domnul Orban mi se pare un om care ar pune mai degraba orasul sub roate ;). Iar daca ati observat cumva prin oras caravana cu dansatoare, eu zic ca este o copie dupa “Dansez pentru tine.” Cum ar veni, care va sa zica, gagicile alea danseaza pentru bucuresti, sau cum? Gata, mi-e scarba.
PC – Codrin Stefanescu – Da-te cu tancul. “Mami, mami, vreau si eu sus acolo pe tanc cu nenea.” - “Bine, puiule, dar numai daca imi promiti ca atunci cand te faci mare te duci frumusel cu trupele din NATO si ii omori pe nenorocitii de teroristi care s-au luat in gura cu prietenii nosti, amricanii.” Pe de alta parte cand ma gandesc la un tanc in Bucuresti ma gandesc la revolutia din ’89 si iar ma umplu de scarba. Ce vrea nenea asta de la noi? Vrea sa zica “Puneti mana pe arme, soldati?” Am intrat pe site-ul ala tancul.ro si din cele 20 de secunde cat am tinut pagina deschisa am retinul ceva legat de faptul ca Bucurestiul ar fi sub asediu. Mda, pai cam este. In momentul asta este sub asediul unei campanii deja prea mult tarate prin praful si noroiul pe care se bate. Atat.
PNG – George Becali – In slujba Crucii si a neamului romanesc. De parca nu ar fi un subiect de misto in sine, domnul Becali tine sa isi faca campanie, cei drept, mai finut, mai modest, ca asa e crestineste. Pana acum n-am auzit sa fi aruncat cu banii in stanga si in dreapta fara numar, dar nu se stie niciodata. Acest cavaler medieval se lupa cu onoare pentru o cauza nobila. Crucea si neamul – cata simbolistica, este de-a dreptul emotionant de penibil. Acest profet si-a deschis bratele “Lasati bucurestenii sa vina la mine” – parca il aud. Nu ca sunt eu credincioasa, dar chiar trebuie sa taram prin noroi chiar si ramasitele de spiritualitate care ne-au mai ramas? Campania asta imi spune… poate ar trebui ca duminica asta la Biserica sa aprinzi o lumanare si pentru Bucuresti…
UPSC – Nusitu Sigurcine – Ridica-te si voteaza. Merg pe strada. Vad afisul. Ma opresc. Ma uit ca proasta. Nu pot sa cred. Fac scurtcircuit la creier. Deci cum, frate? Un handicapat in scaun cu rotile care se ridica. De ce? Ca sa voteze. Absolut genial. Cel care a facut campania probabil ca s-a gandit mult inainte. In primul rand a eliminat orice simbol care a fost deja folosit: tineretul, batranii, familia, copiii, muncitorul de rand, casnica, elevii, studentii, minoritatile. Ne-au mai ramas handicapatii. Apoi s-o fi gandit ca persoanle cu handicap locomotor si-asa nu prea au cum sa vada afisul si sa se simta jigniti pentru ca oricum nu li s-au facut rampe ca sa se poata deplasa prin oras fara ajutorul a cativa tineri in forta. Asa ca, ai grija, daca nu votezi e ca si cum ai avea un handicap grav, ceea ce in Bucuresti/Romania e ca si cum ai fi oricum mort sau inexistent. Superb. Nu am cuvinte.
Independent – Sorin Oprescu – Primul pe care merita sa-l votezi Sa ne relaxam. E independent, a facut treaba buna cu Municipalul, e om serios, dar eu citesc fraza aia: Singurul pe care nu ti-e scarba sa-l votezi. Imi pare rau, eu nu cred. Il voi vota, dar asta doar pentru ca e independent si pentru ca am primit acum cateva zile de la o domnisoara draguta un fluturas cu un mesaj care mi-a atins o coarda sensibila: “Cu 500 de euro salariu iti trebuie 2 vieti ca sa iti iei casa!” Nici n-am intors foaia sa vad ce solutie magica propune, pentru ca nu cred. Dar pe cineva tot trebuie sa votez. Il votez pe el sperand ca ne va opera pe toti si ne va baga in terapie intensiva. Sau macar sa ne anestezieze partial si s-o ardem toti high pe tripul nostru. Come to the Candy Mountain, Charlie! Oh, yeah... that’s my dream!
Una peste alta cam asta este sinteza campaniei in mintea mea. Am pus totul pe hartie si de azi nu ma mai gandesc. Nu mai vreau. La urma urmelor, il apreciez pe domnul Vanghelie, lui ii pasa. Mie nu. Not anymore.
Concluzie: Imi fac pardit: Partidul Nastureilor Comunisti (cu dedicatie speciala).
Frig, ploaie, vant, Noroi si praf. Copii, batrani, femei, Heroina si aurolac. Pumni, cutite, pistoale, Razboi si ura.
Auzi, prietene…Da, tu de-acolo! Traiasca-ti tie, ia si tu, frate, o bormasina din cutia aia neagra a lui Dorel si da-mi o gaura aici la tampla. Hai, nu te uita asa la mine, ce mare chestie? Nu zice ma nimic Dorel, e prieten cu fratele unui cumnat d-alui tata care l-a ajutat o data cu armata, ca stie el pe cineva in politie. Pe cine sa stie? Ah, nu, nu pe ala, pe altul… ‘nea Mitica-i zic astia… da. Acuma, hai ca nu dureaza mult, dai o gaura pac-pac. Dup-aia ma-ntoci asa pe-o parte si lasi totul sa se scurga in canal. Dupa-aia gata, ma lasi pe trotuar, sau langa, acolo in sant. Ei, cum sa ma lasi? Ma lasi… uite-asa. Nu-ti face griji, prietene, vegheaza macaraua peste mine. Hai, sa traiesti!
Daca ti-as spune ca te iubesc ai intelege? Daca ti-as spune ca vreau sa te vad mereu in mintea mea zambind te-ar speria? Daca ti-as spune ca nu stiu ce vreau de la tine ai pleca? Daca ai stii ca ma agat de tine la fiecare colt de strada cand nu stiu ce se poate intampla mi-ai da drumul? Daca ai intelege ce vreau sa-ti spun cand ma uit la tine si tac mi-ai raspunde?
Sunt un om de nimic. Sunt lasa si prefacuta. Ma ascund in spatele moralei si a eticii spunandu-mi mie insami si oamenilor din jur ca asta si aia nu se fac. In realitate n-am nici cea mai vaga idee ce se face si ce nu. De-asta iubesc regulile, pentru ca nu trebuie sa gandesc. Cum se zicea? Ordinele se executa, nu se comenteaza… parca. Genial. Mi-e frica sa comentez sau sa disec firul in patru cand vine vorba de tine. Nu vreau sa stiu. Prefer sa ma tarasc decat sa merg drept si sa cad. Sunt lasa si ipocrita. Daca ti-as spune ca te iubesc ai intelege?
Sunt un om de nimic. Sunt rea si egoista. Vreau sa stiu ca esti bine mereu ca sa pot sa rad cu tine. Vreau sa-ti fie bine ca sa-mi fie mie mai usor. Iar atunci cand nu-ti este bine vreau sa fii langa mine ca sa-ti traiesc pana si deceptiile si frica. Ma bucura zambetul tau pentru ca il hraneste pe al meu. Iti spun ca-mi pasa cu adevarat si in acelasi timp sustin ca egoismul se afla la baza tuturor sentimentelor noastre. Spun asta si aprind o lumanare in Biserica. Ma mir ca te mai uiti in ochii mei. Sunt egoista si ipocrita. Daca ti-as spune ca vreau sa te stiu mereu zambind te-ar speria?
Sunt un om de nimic. Sunt haotica si irationala. Vorbesc uneori cu tine fara sa gandesc ce spun. Nu am o idee, nu cred ceva neaparat, dar vorbesc si-ti urmaresc privirea in timp ce asculti. Imi dau seama de la primele cuvinte daca o sa razi de mine sau daca ai sa-mi spui "normal, ai dreptate". Nici nu ma intereseaza daca imi dai sau nu dreptate. Vorbesc ca sa umplu timpul, ca sa mai aman putin momentul in care imi explici. Nu-mi place cand zici ca nu stii. Refuz sa cred ca nu stii. Vreau sa ma placi, vreau sa crezi ca sunt desteapta, vreau sa ma tii de mana, vreau sa iti pese, vreau sa ma lasi in urma si treci mai departe. Crezi ca nu stiu ce vreau? Sunt haotica si imprastiata. Daca ti-as spune ca nu stiu ce vreau de la tine ai pleca?
Sunt un om de nimic. Sunt o lipitoare si o profitoare. Cand nu pot sau nu stiu ma astept de la tine sa poti si sa stii. De-asta urasc cand spui “nu stiu”. Nu-mi datorezi nimic si cu toate astea vreau sa fii acolo pentru mine, vreau sa ai mana intinsa cand am curajul sa ma uit in sus. Nu din marinimie sau din altruism sunt mereu gata sau ma ofer sa te ajut, ci pentru ca vreau ca si tu sa depinzi cumva de mine. As vrea sa stiu ca vei fi acolo mereu, ca nu te vei schimba decat odata cu mine si ca ce avem nu e doar in imaginatia mea bolnava. As vrea sa crezi ca sunt cu adevarat nebuna ca sa-ti pot spune ca sunt intr-un fel geloasa pe toti oamenii din jurul tau. Sunt incapabila si profitoare. Daca ai stii ca ma agat de tine la fiecare colt de strada cand nu stiu ce se poate intampla mi-ai da drumul?
Sunt un om de nimic. Sunt pur si simplu eu. Iti spun toate astea cand te ascult sau cand rad si uneori chiar cred ca intelegi si ca de fapt intre noi este o intelegere tacita. In nebunia mea gasesc subintelesuri in cele mai mici gesturi si glume. Sunt pur si simplu tot ce refuz sa cred ca sunt. Daca ai intelege ce vreau sa-ti spun cand ma uit la tine si tac mi-ai raspunde?
Mi-e scarba de mine, vreau sa-ti fie si tie si ma sperie ca probabil asa va fi.
Am primit leapsa de la Vladimir - nu inteleg de ce, stie ca nu ma prea uit la filme si ca va iesi un post cliseic. In orice caz, nu pot scrie despre filme care m-au impresionat sau care mi-au schimbat viata pentru ca nu exista. Dar ca sa raspund provocarii voi nominaliza cateva filme care nu m-au lasat rece.
American Beauty este primul film care a reusit sa imi spuna ceva. Asta se datoreaza poate varstei, sau poate pur si simplu imi doream sa cred in frumusetea aceea. Nu stiu. E un film pe care l-as revedea oricand.
Desi in general filmele facute dupa carti nu sunt la fel de bune care operele literare, au fost cateva filme cum ar fi Numele trandafirului, 1984 sau Marile Sperante care au reusit sa prinda cu ajutorul imaginii dimensiuni noi ale povestii, ale ideii originale. Probabil ca in aceasta categorie ar mai putea intra cateva filme, dar acum nu mi le amintesc.
Sigurul film care a reusit sa imi schimbe intr-o anumita masura modul de a gandi este What the bleep do we know? L-am vazut inainte sa citesc cartea - da, este facut dupa o carte - si poate din acest motiv mi s-a parut atat de bun. Este intr-adevar un film documentar care iti pune in miscare rotitele prafuite si anchilozate din cap. Pentru mine cel putin, asa a fost.
Nu pot trece cu vederea Jesus Christ Superstar, un film exceptionar atat din punct de vedere artistic, dar si pentru ca reuseste sa abordeze original o astfel de tema fara sa cada in pacatul exagerarii, al naturalismului sau al romantarii inutile.
Desi sunt sigura ca mai sunt si alte filme demne de mentionat aici, nu ma voi lungi si am sa inchiei cu un film foarte drag mie, Eduard Scissors Hands. Nu numai ca Johnny Depp este genial, dar filmul asta e singurul care a reusit sa ma faca sa simt ca mi-a fost trimis un mesaj mie, personal. Sau poate chiar sunt o ciudata.
I’ve been down this road before. You would think I know my way around it. I would think there isn’t much to surprise me anymore. But you and I are wrong, my friend. Though I saw it happening to me, to you and to so many others before, I never really learned anything. Because I always think to myself “This time it’s different.” I’m such a fool. Of course it’s different, each moment is. But there’s always a pattern that tends to slip my mind.
I’ve been down this road before. I should have felt the déjà vu. But I didn’t. I just did what I always do… I trusted the person sitting next to me just because it felt good to have someone to walk with. And with that trust came the attachment and that warm feeling of safety. I thought everything was just fine, we’re walking down the road, the same road I’ve been on so many times before. Only it’s different now, isn’t it? It’s sunny and warm, the birds are singing and there are no clouds in sight. And all of a sudden my companion turns left and walks away, just like that. I’m left alone and it’s getting dark.
Typical you would say. And in some sense it is – the same old story. But I’ve been down this road before, and I will walk the same foot steps over and over again because it’s always different and all the same anyway.
Ma duceam la centrul de copii unde fac voluntariat. Nu o spun pentru a scoate in evidenta bunatatea si altruismul meu. Nu cred in altruism, insa are relevanta pentru mica mea poveste. In fine, eram in metrou, intre Unirii si Eroii Revolutiei - ironic daca stau sa ma gandesc ca la mijloc e Tineretului - si ma gandeam la problemele sociale din tara asta, la toate nedreptatile la care sunt supusi niste copii nevinovati, la ce merge prost in tara si la ce am putea face pentru a schimba situatia. Am coborat.
Am urcat treptele ascultand Bob Dylan, am iesit si m-am oprit langa gura de metrou sa trag un fum si sa scriu un SMS. Peste muzica daca la maxim in mp3 player am auzit niste tipete familiare. Am ridicat capul si am vazut in fata mea vestitorii primaverii. Bisnitari pe marginea drumului cu niste cutii mari de carton care vindeau la suprapret zambile si ghiocei - bani neimpozabili, dar asta-i alta poveste.
O femeie in varsta, care vinde ghiocei, se certa pe "teritoriu" cu un barbat care vindea zambile. Barbatul o tragea de brat sa plece de langa standul lui cu marfa si sa se mute pe partea cealalta a bulevardului. Femeia, bineinteles ca nu voia. Pe partea cealalta nu e gura de metrou, e un cimitir, ce-i drept, da nu se compara cu gura de metrou. Daca as fi avut un player mai bun, care sa poata acoperi discutia as fi zis ca barbatul o invita pe femeie la dans pe muzica ce se auzea doar in urechile mele, insa din pacate ii auzeam certandu-se. Femeia se zbatea sa iasa din mainile brabatului care o tinea cu forta de brat. "Du-te, mamaie, vis-a-vis... Ce mama ma-tii - adica bunica-sa, se pare - nu-intelegi?" Femeia totusi riposta.
S-a oprit un trecator, un brabat pe la vreo 65 de ani sa se ia de vanzatorul certaret. Discutia devenea din ce in ce mai interesanta. Au dat-o in politica putin - inevitabil -, apoi o scurta lectie de cultura civica mai din topor care s-a terminat cu invitabila replica "Tara de rahat. Unde e politia acuma?" Si cum ironia sortii e mereu gata sa ne dea o palma cand ne asteptam mai putin, chiar in acel moment a trecut un politist pe langa noi, absent, cu o nepasare ce frizeaza batjocura. Politistul a intrat grabit la metrou, spalandu-se pe maini ca Pilat din Pont.
Dar justitia nu e oarba! Are strabism. Pacea a fost, bineinteles, restabilita in momentul in care un barbat cu tenul masliniu si cu o burta cirotica l-a gonit pe barbatul in varsta cu care n-a dus prea multa munca de convingere si i-a aratat doamnei cu ghioceii un loc potrivit pentru activitatea comerciala. Adica peste drum. Barbatul in varsta a plecat injurandu-l pe Basescu, femeia cu ghioceii si-a luat traista in spate, iar eu, in semn de protest, am aruncat tigara pe jos, chiar langa cosul de gunoi si am cotit-o pe o straduta spre centrul de copii.
"Omul este un animal social", "Omul nu poate trai de capul lui", "Omul are nevoie si e dependent de cei din jur"... Asa se spune si pe buna dreptate. Nu poti trai singur pentru ca te nasti cu handicapul dependentei. Ai nevoie de parinti, de rude, de prieteni, de profesori, de medici, de politisiti, conducatori, de colegi, de vecini, de oamenii de pe strada, de doamna de la paine. Ai nevoie de modele, de puncte de referinta. Esti copilul parintilor tai, esti prietenul lui X, Y si Z, esti vecinul domului de vis a vis, esti elevul profesorului, esti angajatul sefului, esti cetateanul unei tari, esti numarul 180112873[...] din buletin...
Si ai nevoie de momente in care sa fii numai tu cu tine ca sa iti dai seama ca nu esti cei din jur. Te rupi pentru un timp de punctele de referinta si atunci esti Tu cu Universul. Esti un punct printre un infinit de alte puncte sau esti centrul Universului? Poti sa te rupi de tot si sa fii doar Tu? Poti sa te duci in munti si sa traiesti in ascetism. Atunci esti dependent de natura sau de Divinitate, spune-i cum vrei. Atunci ai urmari modelul celor care au facut-o inaintea ta si-ti dai seama ca nu esti doar dependent in permanenta, dar ca esti produsul a tot ce a fost inainte, a tot ce este in prezent prin inevitabila si discret-obsesiva imitare a tot ce e in jur.
Nu poti face nimic unic si nou. Nu te poti rupe de lumea asta. Nu te poti determina fara sa folosesti macar unul dintre punctele de reper care ti-au fost date. Nu poti sa exprimi o idee fara sa folosesti conventii, unelte, simboluri care sa nu fi existat deja. Insa te poti inchide in tine, poti sa ajungi sa gandesti atat de interiorizat incat sa nu existe cuvine care sa poata exprima ce crezi, ce simti. Poti sa ajungi sa fii tu cu tine intr-un loc pe care nici tu nu il intelegi cu mintea pe care ti-a format-o societatea. Poti sa ajungi sa simti un lucru ce nu poate fi verbalizat. Si-ti dai seama ca ceea ce crezi si simti nu are nici o valoare in lumea de care esti dependent si de care nu te poti desprinde. Si-atunci iti dai seama cat de singur esti de fapt.
Cine sunt eu? Sunt un fel de tu in alta varianta. Cine esti tu? Un fel de eu. Nu conteaza ca tu esti mai destep sau eu sunt mai frumoasa, ca tu ai ochii verzi si eu ii am banal de caprui. Pana la urma, oricum suntem centrul Universului in egoismul nostru si geniali prin simplul fapt ca suntem contemporani unul celuilalt. Si sa nu uitam ca indiferent de capacitatile noastre de orice gen, noi - "tineretul din ziua de azi" suntem, inevitabil, studenti.
Dar sa lasam subiectivitatea de o parte si sa obiectualizam. Cine este acest student? Este tanarul care poarta dupa el prin RATB sau prin metrou o mapa cu foi si-un pix pe care le tine strans in brate, stand jos pe scaun si evitand cu orice pret privirea dusmanoasa a unei doamne in varsta care se tine de bara in fata lui. Tanarul student este eminamente in permanenta lipsa de bani si asta ii ghideaza intreaga experienta academica. El vine la facultate cu vise mari. Fie ca viseaza sa termine magna cum laude, fie ca isi doreste libertate, fie ca viseaza sa scape de gura parintilor, fie ca viseaza la o cariera stralucita sau la cupa de cunostinte acumulate cu greu in 3, 4, 7 ani. In fine, studentul viseaza. Chit ca sta la camin sau acasa cu parintii, studentul stie ca asta e doar o solutie de moment pana cand va termina facultatea si se va angaja la o firma unde va fi respectat si apreciat, sau de ce nu, isi va deschide propria afacere, optiune atat de buna intr-o lume, o Europa, o tara atat de minunant de capitalista. El stie ca e vorba doar de o scurta perioada de timp pana cand va avea casa, masina, cariera, viata lui.
Insa pana la atingerea scopului studentul nostru curajos nu poate trai doar din banii de la parinti si din mancarea trimisa de acasa. El trebuie sa inceapa sa fie independent. Asa ca plin de sperante isi cumpara Anuntul, isi pune CV-ul pe ejobs, intreaba in stanga si in dreapta, se duce la interviuri pana cand primeste mult doritul loc de munca. "Part time, nu e nevoie de experinta, constinte PC (Word si Excel, sau macar Notepad), salariu atractiv, sanse de promovare...", cel mai probabil un call center. Stundetul se duce constiincios, zi de zi, la munca. Daca are internet acolo isi pune chiar si status "@work" urmat sau nu de un sad face. Insa e mandru de ceea ce a realizat si patria ii multumeste pentru ca a intrat in randul lumii contribuabililor. Bravul student, in postura sa de intelectual in campul muncii nu-si mai permite sa dea pe la facultate zilnic. Un curs de'ici, un seminar de'colo si se trezeste in sesiune. Acum incep noptile nedormite, cafelele nesfarsite, scrumierele pline, cursurile innegrite de la constiincioasa xeroxare la a 'enspea mana si aceleasi modalitati de a copia cu mici variatiuni. Insa stundetul trece de sesiune mai mult sau mai putin prafuit, cu cateva restante, dar nu-i bai, asa e in facultate. El stie ca in vara oricum o sa ia o nota mai onorabila si-o sa-i arate aluia de... ca nu-i el chiar asa de prost.
Nu in ultimul rand, studentul are o viata sociala. Daca nu este un Sapte Seri ambulant in materie de baruri, cluburi, cafenele, atunci stie cu siguranta care e cel mai bun loc pentru orice. El stie ce-i aia o betie pe cinste si viata de noapte. Are prieteni cu care isi impartaseste opiniile la un suc, la o tigara sau pe mess si nu are nevoie de aprobarea nimanui pentru ca el are deja opinii formate. Studentul are de regula si o relatie pe care o onoreaza in cateva zile fixe pe an, 14 februarie, 1 si 8 martie, doua zile de nastere si 25 decembrie.
Insa ceea ce e este interesant de urmarit e metamorfoza tanarului student, caci el nu ramane neschimbat pe parcursul gloriosilor ani de studiu. Dupa multe ore de practica neplatita, dupa ce a vazut mai mult exteriorul decat interiorul usilor, dupa ce a facut pe reportofonul in amfiteatru, dupa ce si-a expus cu brio cateva idei la seminarii, dupa ce a votat aiurea o data sau de doua ori (de parca ar conta), dupa ce a participat la o serie de actiuni revolutionare menite sa modifice reforma si dupa ce a realizat ca 800 de lei pe luna inseamna mai putin de un euro pe ora, neinfricatului student ii este clar: tre sa se care din tara.
Fiecare intamplare este o poveste in felul ei. Fiecare moment este punctul culminant al unei povesti undeva pe glob. Daca as putea sa privesc lucrurile mereu asa, probabil ca nu m-as plictisi niciodata, asa cum nu ma plictiseam acum cativa ani, cand ma uitam la oameni pe strada incercand sa le ghicesc povestea. Cum fiecare intamplare este o poveste si sunt atat de multe povesti, am inceput sa cred ca nu exista destul de multe momente pentru fiecare zambet, fericire, durere, lacrima sau imbratisare. Momentele astea se suprapun unele peste altele ca lentilele unui aparat foto. Si eu cu minte mea limitata nu pot decat sa fac cateva poze si sa pretind ca stiu lumea prin ele.
Povestea pe care vreau sa o las pe hartie si apoi sa o uit, deja nu mai este a mea. A fost, la un moment dat, dar i-am dat drumul, am lasat-o sa se evapore si sa faca condens pe peretii mintii mele iar acum curge pe o foaie de hartie. De fapt nu este nici macar o poveste, e doar o insiruire de momente, cateva poze facute prin filtrul durerii si al nedreptatii.
Imagineaza-ti o casa darapanata cu cate o usa pentru fiecare camera si o curte plina de fiare vechi si de gunoie. Imagineaza-ti o usa deschisa in fata careia atarna o bucata de perdea menita sa tina tantarii afara, dar care este facuta dintr-un material atat de prost incat poti vedea oamenii din camera. Inauntru un pat ros, verde, fara asternuturi, un dulap pe care sta un televizor, un patut de copil si un sac de dormit pe jos. Se mai vad o masa si doua scaune, toate inghesuite intr-o camaruta meschina. Acum imagineaza-ti o femeie pe la 40 de ani, slaba si machiata prost care tine in brate un copil de vreo doi anisori. Copilul e blond, are ochii verzi si se uita curios la tine, sperand ca ai venit sa ii aduci ceva. Maica-sa ii da sa manance biscuiti la litra, pisati, peste care turnase o lingura de lapte. Copilul mananca dar se uita la tine si spera.
Imagineaza-ti acum ca in camera sunt doi barbati, unu tanar de 25 de ani si un barbat in toata firea. Li se disting siluetele in fundal, undeva in spate unde am lasat camera cu perdeaua rupta. In fata camerei sta femeia cu mainile la gura si se uita la barbatii din camera. Nu mai tinea copilul in brate. Acesta se vede in prim plan cum sta descult pe iarba din curte. Sta in picioare agatandu-se cu manutele de gratiile ruginite ale gradului inchis. Se uita la tine si plange. Acum nu mai spera, acum te roaga sa il iei, sa ii dai ceva, sa faci in asa fel incat sa fie bine. Nu poti sa te joci cu el, nu poti sa-l iei in brate si sa il duci acasa, sa il cresti frumos si sa il iubesti. Poti doar sa te uiti si sa pozezi. Apoi nu-ti ramane decat sa mergi mai departe si sa te lasi chinuit de gandul ca esti neputincios in fata unei drame portretistice.
Iti poti imagina plansetul lui? Iti poti imagina tipele barbatilor din fundal? Poti auzi vocea femeii care tipa dupa copil sa se intoarca dar nu se misca din fata usii? Poti sa auzi toate astea si sa le vezi in acelasi timp si sa iti dai seama ca nu e vorba decat de un moment? Ca nu sunt ale tale si nici ale barbatilor si nici macar ale femeii alea nenorocite. Poate ca sunt ale copilului, dar nici macar ale lui. Sunt ale universului, sunt momentele vietii asteia absurde si reci. Sunt momentele pe care tu doar le vezi, chiar daca le-ai trait, si nu poti sa faci nimic cu ele. Le poti inrama in amintirea ta si sa le lasi sa te bantuie in cosmaruri sau le poti da drumul.
Ma intrebi de ce te iubesc. In nesiguranta si in confuzia ta ma intrebi adesea de ce te iubesc. As vrea sa iti pot spune de ce, dar nu pot. Asa cum nu pot descrie vocea ta ca spui „iubita” sau privirea ta cand spui „noi”. Nu pot explica ce simt cand ma trezesc la tine in brate, sau cand te vad asteptandu-ma pe treptele Teatrului National. Cum as putea ore sa explic cum bate lumina peste fata ta cand stai noaptea intins pe-o parte spre mine, cu capul sprijinit in palma, vorbindu-mi de iubire? Nu pot explica in cuvinte cum de putem vorbi prin semne peste sinele de metrou, tu pe un peron, eu pe altul, in statie la Basarab...
