i-telefon, i-filosofie

Stând pe o bancă, în piaţa mare a unui oraş cu aere occidentale, cu vitrine mari şi strălucitoare la parterul caselor construite între două războie ale unor ţări total rupte de realitatea umilă la orăşelului, poţi vedea lumea aşa cum vrei. Sau poate că o vezi exact aşa cum este. Eternă şi fascinantă, dilatată în timp şi comprimată în imagini, ironică, sfidătoare, acidă, îşi etalează cu mândrie rafturile ticsite de iluzii la mâna a doua pe care cei dintâi proprietari le-au schimbat de mult pe visele de noapte ale unui somn bun.

Stând pe bordura prăfuită, nu de mult schimbată din grija mai marilor conducători preocupaţi de bunăstarea polisului, şi cu ochii aţintiţi la trecătorii care se perindă prin faţa vitrinelor, nu poţi vedea lumea decât aşa cum este. Sau cum ţi se desfăşoară în fata ochilor. Doar de la brâu în jos, forfotesc prin piaţă o sumedenie de picioare în pantaloni călcaţi la dungă, şireturi strânse cu grijă peste pantofii lustruiţi, stropiţi doar pe ici, pe colo cu câte o picătură de noroi. Vezi cum calcă pe ciment, pe piatră, pe iarbă şi pe apă, cum îşi lasă noroiul pe bordura prăfuită şi-apoi vezi roţile caleştilor cu cai albi gonind pe străzile pietruite, ridicând frunzele toamnei în urma lor.

***

Te uiţi la telefon, e ora patru. S-a făcut răcoare, aşa că îţi aranjezi mai bine eşarfa în jurul gâtului şi cauţi cu privirea o bancă pe care să poti să te aşezi o vreme, să-ţi pui gândurile-n ordine. E nedrept, îţi spui întorcând caseta în walkman, dar până la urmă totul e relativ.