Sunday, November 8, 2009

Ascuns in perdea

Cand eram mica intreaga mea lume se invartea in jurul unor explicatii in care credeam un pic prea mult, explicatii ce aveau la baza niste creaturi micute izvorate din ceea ce cu tact numeste psihologia imaginatie. Si totul frunctiona cu ajutorul acestor creaturi, de la chiuveta pana la bec. Si chiar daca am crescut intr-o familie numeroasa cu frati mai mari si cu o bunica mereu gata sa-mi raspunda la orice intrebare, dintr-un motiv sau altul, explicatiile mele mi-au fost mereu suficiente.

In mod normal ar trebui sa spun ca acum, dupa ceva ani buni si niste scoala, cunosterea si intelegerea s-au alterat in mintea mea. Acum trebuie sa incep propozitiile cu "Din punct de vedere sociologic/antopologic/al fizicii/artistic..." si sa continui cu un rationament logic bazat pe fapte, calcule, ideologii, sisteme de gandire...

Insa cu toate astea, dimineata cand ma trezesc, imi vine greu sa cred ca in alarma de la ceas nu sta ascuns, sunand intr-una ca sa ma trezeaca constiincios, un vechi prieten din copilarie... un pitic.





Friday, October 16, 2009

Falling



Standing, watching, seeing, observing, interpreting, feeling, understanding, falling...






Sunday, September 6, 2009

Dupa celalalt zid

Continuarea de la Dupa zid.

Vorbeam in postul "Dupa zid" despre primele impresii referitoare la zona turceasca a Nicosiei, depsre prejudecati, valori si superficialitatea europeana.

Ieri, dupa ce am trecut iar zidul spre partea turceasca a Nicosiei, am avut surpriza sa mai trec un zid. Am stat de vorba un turc la varsta a doua care m-a servit cu cafea si struguri, care mi-a vorbit despre viata de acolo, despre istoria Ciprului si a Nicosiei. In ciuda casei netencuite si a hainelor obisnuite, parea destul de fericit. Am stat vreo ora la el in curte vorbind, fumand... Am schimbat numere de telefon, i-am promis ca am sa printez pozele pe care i le-am facut si ca am sa trec sa i le aduc.

Din punctul lui de vedere Ciprul este al turcilor, dar spune ca toata lumea poate trai in pace. Grecii pe de alta parte, ii privesc pe turci ca pe invadatorii care nu au ce cauta acolo. Pe pasaportul turcilor scrie "Northen Cyprus", pe cel al grecilor scrie "Repubilc of Cyprus". Turcii recunosc ca Ciprul este impartit in doua, grecii dau mai mult impresia ca se afla intr-o situatie temporara ce le ofera un usor discomfort. Turcii isi spun turci, grecii isi spun ciprioti.

Care este adevarul? Wikipedia releva o istorie plina de cuceriri de o parte si de cealalta parte, iar adevarul probabil ca e undeva la mijloc, dupa cum spune o veche vorba din popor. Dar stand la masa cu acest om si amintindu-mi discutiile cu grecii pe aceeasi tema imi dau seama, inca o data, ca nu poti arunca o privire superficiala si sa spui "Este asa..." Sau de fapt poti...











Saturday, August 29, 2009

Riddle

It is that which breaks all fears and clears them away,
just like the darkness disperses with its first rays.

Sunday, August 23, 2009

Dupa zid

Fiecare dintre noi are un set de valori la care se raportează.
Şi
este normal să evaluăm lucrurile în funcţie de ceea ce
considerăm noi înşine că este bine.
Însă nu întotdeauna avem dreptul să o facem.

Ieri am avut ocazia să mă ciocnesc direct de o cultură total diferită de a mea (în particular) şi de cea europeană (în general). Am ajuns într-un oraş pe care nu-l ştiam decât din imagini, şi am cunoscut oameni pe care nu-i ştiam decât din cărţi sau din poveştile altora. Evident, a fost un şoc cultural. Nu apucam să mă mir de un lucru că mă impresiona altul şi tot aşa.

Am văzut lucruri care m-au făcut să zâmbesc ironic şi să spun, "da... tipic pentru oamenii de aici", sau "era mai bine dacă era aşa", sau "ce trist că se întamplă asta". M-am trezit referindu-mă la tot felul de stereotipuri sau pseudovalori europene şi crticând destul de dur un oraş, un popor şi o cultură pe care nici măcar nu le cunosc. Asta până în momentul în care, trecând de zona "turistică" a oraşului unde europenii se târguiau să primească "a better deal", am ajuns într-un cartier cu căsuţe. Acolo copiii se alergau cu sticle de apă fără ca părinţii sau adulţii să le zică ceva, mamele îşi aruncau copiii în braţe şi îi gâdilau în plină stradă, femeile făceau mâncare în curţi sau chiar pe stradă fără niciun fel de urmă de grijă, bărbaţii fumau liniştiţi la colţ de drum, iar turiştii nu erau nicăieri să vadă toate astea.

Şi atunci m-am gândit, cine sunt eu să arunc cu drepturile omului şi cu valorile mele în oamenii ăştia care îmi zâmbesc când mă văd cu aparatul de gât? Sigur, au problemele lor, dar oare ştiu eu care sunt defapt aceste probleme? Oare nu e mai trist că toţi turiştii stau la cafenele şi fumează criticând în linişte această lume în care se simt superiori? Oare nu e mai îngrijorător, că în tot acest peisaj, europenii sunt cei care se simt liberi pentru că au pe masă cheile unei maşini pe care o vor termina de plătit în câţiva ani? Şi în acel moment m-am simţit penibil îmbrăcată in şort şi cu aparatul la gât, trecând pe lângă femei acoperite pe cap. Mi-am dat seama ca nici măcar nu ştiu cum se numeşte basmaua aia şi care este întreaga ei simbolistică. Dar pot să critic, nu?

***

Următoarele imagini au fost surprinse în partea de nord a oraşului Nicosia (Cipru), care se afla sub ocupaţie turcească.








Friday, August 14, 2009

Î-ţi pasă?

Nu ştiu dacă sunt sau dacă am fost vreodată ceea ce se poate numi "patriotă." Desigur, în copilărie făceam eforturi disperate să văd în harta României imaginea unui buchet de flori aşa cum ne spusese dna Învăţătoare. Am încercat să o privesc din tote unghiurile. Am scris şi o compunere pe tema asta. Dar dintr-un motiv sau altul, de fiecare dată când îmi relaxam privirea, ca într-un test Rorschach, vedeam mereu acelaşi lucru: un peşte.

Ştiu că nu sunt singura care a trecut prin asta, aşa cum ştiu că nu sunt singura care se întreabă de ce imnul nostru naţional pleacă de la premisa că suntem toţi adormiţi, sau, şi mai rău, în comă de ceva timp. Şi mai sunt multe pe care nu le înţeleg despre români şi România, dar nu vreau să comentez asta aici. Sunt sigură că toată lumea are o teorie despre "de ce nu merg bine lucrurile în ţara asta." Eu, cu tot cu facultatea mea de sociologie, nu mă mai pronunţ. Poate că m-am dat bătută înainte de şah şi mat. Sau poate că încă mă mai joc fără să ştiu. Deocamdată optez pentru chill mode...

Câteva imagini mai vechi, de care chiar uitasem, care au generat acest post.









Thursday, August 13, 2009

În aşteptare

Un parc ars de soare. Un parc dintr-un oraş în care oamenii se plimbă de colo-colo grăbiţi, parcă refuzând să admită pustiul, parcă evitând să se ciocnească de privirile altora în care ar putea citi adevărul. Aşteaptă toţi schimbarea.

Un parc în care oamenii se refugiază ne mai având unde să meargă. Se-ascund de soarele nemilos pe sub copaci, copiii fac rând la ţâşnitori, iar o doamna tânără, în faţa unei măsuţe cu pliante, se uită în gol. Arse şi ele, operele sculporului stau la pozat în spatele turiştilor grăbiţi. Stau aici de mult aşteaptându-şi tăcerea.

Iar eu, ţinând de mână tot ce am, mă uit la lacul ăsta gol şi mă gandesc că undeva, în partea cealaltă a oraşului, e o coloană ce-şi aşteaptă infinitul. Dar cerul tace.

Strâng mâna şi mai tare şi zâmbesc. Eu am aşteptat destul.





Saturday, August 8, 2009

Despre povesti

Sunt şi am fost mereu fascinată de poveşti. De la cele auzite, inventate în copilările, la cele citite în adolescenţă, la cele pe care mi le contruiesc acum ca să înţeleg, ca sa mă distrez şi uneori, ca să supravieţuiesc.
Povestea este o combinţie excelentă între adevăr si ficţiune, între ceea ce este şi ce ne-am dori, între ceea ce văd alţii şi ceea ce simţim noi, povestitorii sau personajele. Poveste exista in orice, în romane, imagini, sunete, obiecte, sentimente, riduri... Şi din miliarde, sau sute de mii de miliarde, a mea este doar una, una singură - unică şi irepetabilă. E o poveste pe care la un moment dat va trebui sa o repovestesc la nesfarşit, aşa cum a fost şi cum am simţit-o. Ea mă poate salva.



Saturday, July 18, 2009

Face painted

The park was pretty quiet that Sunday afternoon. I was sitting on one of those green benches with the mayor’s office logo on it. Like painting the old benches makes up for the way this whole damn town looks like. I can’t believe the nerve he has, putting up a couple of swings and benches somewhere between some filthy blocks in a God forsaken ghetto and calling it a park. Then, when elections time it coming up, he’s all… I care about your family and children! Like he gives a damn about either. At least this park isn’t a dump, I thought to myself as I was staring blankly at the colorful helium balloons up in the air.

I was so caught up in my thoughts, that I didn’t even notice the people walking by. Most of them would laugh or make a smart remark as they passed by the bench I was sitting on. I didn’t even realize they were talking to me until this guy stopped in front of me and asked, do they pay you good cash to look so stupid?, and walked way. I turned my head to give him a piece of my mind, but that’s when I saw this clown sitting next to me. I had forgotten all about him, though he had been sitting there all the time making puppies and tigers and flowers out of balloons.

His face was all covered in colorful paint so I couldn’t really tell his expression. But judging by the big smile painted on his face and the fact that he was, after all a clown, I supposed he was happy. I watched him pumping balloons, twisting them into all sorts of figurines, than dropping them in front of the bench. After a while there was a big pile of balloon animals in front of the clown who was still sitting there quietly twisting that air filled rubber. I though about asking him if he was ok, but just as I preparing to do so, a little girl showed up in front of me. She had this really beautiful dark curly hair, big blue eyes and her green and white dress made her look just a little doll. Could I have a heart shaped balloon? she asked me. Of course, sweetie, I replied and got up to pick a red balloon from the jar on the ground. I pumped it up with air and stared twisting it just the way the clown did. I asked her all sorts of silly questions and tried to make her laugh and she replied politely. When the balloon was ready I knelt down and handed it to her. Here you go, I said. She took the heart I had made for her, smiled at me and asked, how much is it? And in that moment there it all became clear to me. I didn’t answer; I just stood there, on one knee, looking at that little girl. And in her big blue eyes I saw my face covered in so much colorful paint that I couldn’t really tell my own expression.

Friday, May 29, 2009

O pauză de gândire

Încearcă pentru câteva minute să uiţi de orice teorie, de orice carte pe care ai citit-o şi să-ţi imaginezi un lucru pe care îl descriem des.

Imaginează-ţi fericirea. Încearcă să transformi un conept într-o imagine. O imagine a ta, şi doar a ta. Ce formă are? Şi ce culoare? Unde se află ea? Îi simţi mirosul? Din ce este făcută şi cum se simte la atingere? Iar dacă ar vrea să îţi vorbească, ce ţi-ar spune?

Fericirea poate fi orice, spun unii. Dar ce anume din tot acel întortocheat "orice"?

Pentru mine e un cerc, un punct glben şi mov. Un punct infinit pe cer. Miroase a apă, a aer şi a soare. Miroase a acasă. E un punct dintr-un nor şi e caldă. Iar când se uită la mine zâmbind îmi spune să fiu. Şi-atunci înţeleg că nu doar fericirea e a mea, dar şi eu a fericirii.

Monday, May 25, 2009

Cerul meu



Stau întinsă în pat în lumina după-amiezii şi cu ochii întredeschişi pivesc pe geam. Nu se văd decât cerul şi câţiva nori. Doar avionul acela şi urma pe care o lasă în spate îmi dau de banuit că înafara camerei acesteia calde lumea pulsează în continuare. Aş putea să mă ridic din pat şi să încerc să iau pulsul lumii, să aflu ce s-a mai întâmplat în zilele asta cât am lenevit atât de dulce. Dar de ce aş face asta? Cu mici înflorituri prezentatorii spun aceleaşi lucruri. Cu litere mari de tipar ziarele titrează mereu aceiaşi oameni. Ce-i drept, sub măşti diferite. Crezând în iluzia bunăstării oamenii cumpără mereu aceleaşi lucruri. Dar învelite altfel. Şi toate sunt, în fond, nici aşa, nici altminteri, cât eu stau aici întinsă în mirosul acesta atat de familiar şi cald. Nu mai vreau să alerg, n-am unde. Aşa că zbor şi din când în când, cu dragoste, alunec prin cerul meu.

Saturday, May 23, 2009

Invitaţie

Cu cea mai mare plăcere va invit să faceţi cunoştinţă cu copiii eco! Aici puteţi urmări desfăşurarea proiectului ecologic "O şansă pentru mediu, o şansă pentru viitor" şi puteţi lăsa mesaje copiiilor şi voluntarilor implicaţi. Mai mult, veţi găsi poze şi informaţii despre modul în care vă puteţi implica activ în proiectul nostru şi în rezolvarea problemelor de mediu în general.









Wednesday, April 8, 2009

De partea cealaltă

Nimic nu-i prea mult când totul e de vânzare. Nimic nu-i prea scump când e vorba de ego-ul tău. Nimic nu e imposibil când ai imaginea a ceea ce vrei pe frigider. Şi nimic nu contează când liberatea, morala şi bunăstarea devin unelte în construirea a ceea ce numin societate civilizată. Aruncăm la gunoi tot ce nu ne trebuie, de la mucuri de ţigară până la oameni. Şi când ego-ului nostru îi este iarăşi foame, îi reciclăm. Sau şi mai bine, stingem lumina.

***

Sper să nu-ţi fie frig, să nu te doara şi să nu-ţi fie dor. Sper să nu mă mai auzi şi să nu mă mai vezi. Sper să dispar făcând mai puţin zgomot decât am făcut atunci când am apărut. Nu cred că mai am acum ce să-ţi spun, furia nu m-ar linişti, iar dezamăgirea nu lasă loc de prea multe cuvinte. Doar imaginea a zeci, mii sau milioane de uşi trântindu-se una după alta şi închizând în urma lor nimicul.

***

Nu am răbdarea şi nici forţa necesară să povestesc sau să explic. Să zicem că este un fel exerciţiu de "zen al gândirii".





Friday, April 3, 2009

Beyond

"There's nothing left for you here" the man said in a deep, dark voice. "I say you run, and run fast."
I said nothing. I just sat there staring at him.
"Take your music and your books and run away, while you still have a chance."
Sill, I said nothing.
"Who knows, maybe there's a place out there where you can be free of this madness and of all the fears it put into you."
I took a moment and asked:
"Where to?"
"Anywhere but here."
I was beginning to question both his and my sanity, but I went along with it. I looked up to the sky and wondered where it could take me. So many wonderful places I never dared to dream of before just came rushing in head. I got scared for a moment and than I smiled.
"I think I'm going to be ok" I said.
But the man was gone. And all that was left of the world was a yellow purple sky.



Thursday, April 2, 2009

Micile plăceri

Because I’m loving it and it’s the real thing, because it’s like no other. We know that the future’s bright and that together we can do more. Because you just do it, for new ideas in life, for everyone on and off-line. For connecting people.

Pentru adevăraţii domni din România, numai respect. Pentru o lume liberă, plină de respect. Pentru că merităm.




Wednesday, April 1, 2009

Subiectiv

Am nevoie de aer şi de lumină, de sunete şi de imagini, de lacrimi şi de zâmbete, de căldură şi de adierea vântului...
Am nevoie râsul şi de nerăbdarea unui copil, de imagini mari şi colorate afişate ostentativ ca să îmi arate ce nu sunt.
Am nevoie de o mână întinsă şi de un umăr, de conturul pe care-l recunosc noaptea aşezat lângă mine.
Am nevoie de un singur gând care să mă recunoscă.

Monday, March 16, 2009

Moment in amintire

O Dacia albastră veche cu uşi grele plecă din parcarea blocului. Pe locurile din faţă doi pasageri, o fetiţă pe la vreo 11 ani şi tatăl ei. Plecau în vizită la o mătuşă, el îmbrăcat într-o jachetă crem, ea în sarafanul portocaliu primit de Paşte. Bărbatul era atent la drum, mişca de mânerul acela lung din podea şi rotea de volan, iar fetiţa privea când luminiţele de pe bord, când uşa din dreapta ei pe care nu înţelegea de ce numai tatăl o putea deschide. Îşi imagina că tatăl făcuse asta special, pentru ca ea şi fraţii ei să nu paţească, Doamne fereste, ceva dacă merg pe drum şi deschid din greşeală uşa. Auzi un ticăit sacadat şi maşina coti de pe straduţă în bulevard.
Fetiţa îşi întoarse capul spre geam şi privi în gol un timp. Mintea îi fugi de la uşa maşinii şi de la fraţii ei la copii în general, prieteni, jocuri, vacanţă, şcoală, teme, profesoare şi apoi la colegii ei de clasă.
-Auzi tati, spuse fetiţa după un timp, dacă tu ştii că cineva face un lucru rău, dar toată lumea vrea să facă lucrul ăla, ce faci?
-Cum adică? întrebă tatăl atent la drum în continuare.
-Adică daca tu ştii că ce face un om e rău dar nimeni nu bagă în seamă lucrul ăla şi se poartă de parcă e normal, nu ceva rău, ce faci? Spui cuiva că e rău?
-Depinde...
Fetiţa lăsă privirea în jos spre pedalele maşinii. Ura răspunsul ăla.
-Păi şi dacă...
-Da' treci odată dacă treci! se răsti tatăl la un alt şofer.
Ridicând privirea de la pedale fetiţa îşi privi tatăl un moment. Cum pot oamenii mari să se gândească la atât de multe lucruri fără să se încurce? Se gândesc la servici, la cumpărături, la curăţenie, la mâncare, la factura de la lumină şi de ce a venit aşa de mult luna asta, la maşini, la emisiuni cu oameni care vorbesc mult, la preşedinţi... şi oamenii mari ştiu mereu ce e bine şi ce nu e bine, ce ai voie şi ce nu ai voie să faci. Sunt atât de multe lucruri în lumea asta la care te poţi gândi şi despre care trebuie să ştii dacă sunt bune sau sunt rele. Sunt probabil o mie, sau un milion sau un miliard de lucruri despre care ei ştiu dacă sunt corecte sau nu.
-Tata..
-Da.
-Uite, colegii mei mâzgălesc pereţii din baie şi scriu acolo tot felul de lucruri urâte. Şi
ştiu cine le scrie, dar nimeni nu zice nimic, le lasă aşa.
-E foarte urât să faci asta. Sper că tu nu scrii în baie pe pereţi pentru că numai golanii fac aşa ceva.
-Da, da, normal. Eu ştiu că asta e rău, dar nu ştiu dacă ar trebui să spun cuiva.
-Păi încercă să vorbeşti cu doamna dirigintă, dar nu poţi să dai vina pe cineva dacă nu l-ai văzut tu că scrie. Mai bine stai tu cuminte şi vezi-ţi de şcoală şi de teme şi lasă-i pe copiii ceilalţi să facă ce vor. Dacă aşa înţelg ei să se distreze...
-Aş vrea să pot să mă gândesc la un mod în care să îi fac pe toţi copiii să nu mai scrie au să spună cuvinte urâte.
-Mâţă, nu poţi să faci asta şi nici nu e bine.
-De ce?
-N-ai cum să faci toţi oamenii să fie buni, fiecare face lucrurile aşa cum înţelege. Important e să încerci să fii tu cât mai bun.
Fetiţa lăsă capul in jos dezamăgită. Ea credea altceva. Credea că toţi copii sunt buni în realitate. Că trebuie doar să ai multă grijă de ei până se fac mari ca să nu ajungă hoţi sau criminali. Credea că într-un fel toţi oamenii sunt la fel, dar că unii nu aveau părinţi şi fraţi ca ai ei care să-i înveţe să fie cuminţi. Credea că nu poţi lăsa oamenii să facă mereu ce vor, că trebuie mereu să ai grijă de toată lumea...
-Mâţă, ia şi tu cârpa aia de acolo şi sterge puţin geamul în dreptul tău că iar s-a aburit.
Fetiţa luă cârpa şi şterse geamul. Prin cerculeţul unde ştersese se vedea în oglinda retrovizoare bulevardul plin de maşini colorate, unele mai în faţă, altele mai în spate, unele mai mici, altele mai mari, pe unele le vedea cum îi depăşesc, altele stăteau cuminţi în spate, dar toate se pierdeau undeva în marele anonimat al oraşului în care se pare că doar ce-i înăuntrul tablei ăleia albastre contează.
Mai merseră un timp tăcuţi. Uşor, uşor sentimentul inutilităţii se pierdu în cuvintele tatălui ei, "important e să încerci să fii tu cât mai bun." Ani mai târziu inocenţa copilăriei se pierdu în încercarea de a stabili mereu ce e bine şi ce e rău. Dar din fericire din când în când fetiţa se mai încurca...