Riddle

It is that which breaks all fears and clears them away,
just like the darkness disperses with its first rays.

Dupa zid

Fiecare dintre noi are un set de valori la care se raportează.
Şi este normal să evaluăm lucrurile în funcţie de ceea ce
considerăm noi înşine că este bine.
Însă nu întotdeauna avem dreptul să o facem.

Ieri am avut ocazia să mă ciocnesc direct de o cultură total diferită de a mea (în particular) şi de cea europeană (în general). Am ajuns într-un oraş pe care nu-l ştiam decât din imagini, şi am cunoscut oameni pe care nu-i ştiam decât din cărţi sau din poveştile altora. Evident, a fost un şoc cultural. Nu apucam să mă mir de un lucru că mă impresiona altul şi tot aşa.

Am văzut lucruri care m-au făcut să zâmbesc ironic şi să spun, "da... tipic pentru oamenii de aici", sau "era mai bine dacă era aşa", sau "ce trist că se întamplă asta". M-am trezit referindu-mă la tot felul de stereotipuri sau pseudovalori europene şi crticând destul de dur un oraş, un popor şi o cultură pe care nici măcar nu le cunosc. Asta până în momentul în care, trecând de zona "turistică" a oraşului unde europenii se târguiau să primească "a better deal", am ajuns într-un cartier cu căsuţe. Acolo copiii se alergau cu sticle de apă fără ca părinţii sau adulţii să le zică ceva, mamele îşi aruncau copiii în braţe şi îi gâdilau în plină stradă, femeile făceau mâncare în curţi sau chiar pe stradă fără niciun fel de urmă de grijă, bărbaţii fumau liniştiţi la colţ de drum, iar turiştii nu erau nicăieri să vadă toate astea.

Şi atunci m-am gândit, cine sunt eu să arunc cu drepturile omului şi cu valorile mele în oamenii ăştia care îmi zâmbesc când mă văd cu aparatul de gât? Sigur, au problemele lor, dar oare ştiu eu care sunt defapt aceste probleme? Oare nu e mai trist că toţi turiştii stau la cafenele şi fumează criticând în linişte această lume în care se simt superiori? Oare nu e mai îngrijorător, că în tot acest peisaj, europenii sunt cei care se simt liberi pentru că au pe masă cheile unei maşini pe care o vor termina de plătit în câţiva ani? Şi în acel moment m-am simţit penibil îmbrăcată in şort şi cu aparatul la gât, trecând pe lângă femei acoperite pe cap. Mi-am dat seama ca nici măcar nu ştiu cum se numeşte basmaua aia şi care este întreaga ei simbolistică. Dar pot să critic, nu?

***

Următoarele imagini au fost surprinse în partea de nord a oraşului Nicosia (Cipru), care se afla sub ocupaţie turcească.

Î-ţi pasă?

Nu ştiu dacă sunt sau dacă am fost vreodată ceea ce se poate numi "patriotă." Desigur, în copilărie făceam eforturi disperate să văd în harta României imaginea unui buchet de flori aşa cum ne spusese dna Învăţătoare. Am încercat să o privesc din tote unghiurile. Am scris şi o compunere pe tema asta. Dar dintr-un motiv sau altul, de fiecare dată când îmi relaxam privirea, ca într-un test Rorschach, vedeam mereu acelaşi lucru: un peşte.

Ştiu că nu sunt singura care a trecut prin asta, aşa cum ştiu că nu sunt singura care se întreabă de ce imnul nostru naţional pleacă de la premisa că suntem toţi adormiţi, sau, şi mai rău, în comă de ceva timp. Şi mai sunt multe pe care nu le înţeleg despre români şi România, dar nu vreau să comentez asta aici. Sunt sigură că toată lumea are o teorie despre "de ce nu merg bine lucrurile în ţara asta." Eu, cu tot cu facultatea mea de sociologie, nu mă mai pronunţ. Poate că m-am dat bătută înainte de şah şi mat. Sau poate că încă mă mai joc fără să ştiu. Deocamdată optez pentru chill mode...

Câteva imagini mai vechi, de care chiar uitasem, care au generat acest post.

În aşteptare

Un parc ars de soare. Un parc dintr-un oraş în care oamenii se plimbă de colo-colo grăbiţi, parcă refuzând să admită pustiul, parcă evitând să se ciocnească de privirile altora în care ar putea citi adevărul. Aşteaptă toţi schimbarea.

Un parc în care oamenii se refugiază ne mai având unde să meargă. Se-ascund de soarele nemilos pe sub copaci, copiii fac rând la ţâşnitori, iar o doamna tânără, în faţa unei măsuţe cu pliante, se uită în gol. Arse şi ele, operele sculporului stau la pozat în spatele turiştilor grăbiţi. Stau aici de mult aşteaptându-şi tăcerea.

Iar eu, ţinând de mână tot ce am, mă uit la lacul ăsta gol şi mă gandesc că undeva, în partea cealaltă a oraşului, e o coloană ce-şi aşteaptă infinitul. Dar cerul tace.

Strâng mâna şi mai tare şi zâmbesc. Eu am aşteptat destul.

Despre povesti

Sunt şi am fost mereu fascinată de poveşti. De la cele auzite, inventate în copilările, la cele citite în adolescenţă, la cele pe care mi le contruiesc acum ca să înţeleg, ca sa mă distrez şi uneori, ca să supravieţuiesc.
Povestea este o combinţie excelentă între adevăr si ficţiune, între ceea ce este şi ce ne-am dori, între ceea ce văd alţii şi ceea ce simţim noi, povestitorii sau personajele. Poveste exista in orice, în romane, imagini, sunete, obiecte, sentimente, riduri... Şi din miliarde, sau sute de mii de miliarde, a mea este doar una, una singură - unică şi irepetabilă. E o poveste pe care la un moment dat va trebui sa o repovestesc la nesfarşit, aşa cum a fost şi cum am simţit-o. Ea mă poate salva.