Fiecare intamplare este o poveste in felul ei. Fiecare moment este punctul culminant al unei povesti undeva pe glob. Daca as putea sa privesc lucrurile mereu asa, probabil ca nu m-as plictisi niciodata, asa cum nu ma plictiseam acum cativa ani, cand ma uitam la oameni pe strada incercand sa le ghicesc povestea. Cum fiecare intamplare este o poveste si sunt atat de multe povesti, am inceput sa cred ca nu exista destul de multe momente pentru fiecare zambet, fericire, durere, lacrima sau imbratisare. Momentele astea se suprapun unele peste altele ca lentilele unui aparat foto. Si eu cu minte mea limitata nu pot decat sa fac cateva poze si sa pretind ca stiu lumea prin ele.
Povestea pe care vreau sa o las pe hartie si apoi sa o uit, deja nu mai este a mea. A fost, la un moment dat, dar i-am dat drumul, am lasat-o sa se evapore si sa faca condens pe peretii mintii mele iar acum curge pe o foaie de hartie. De fapt nu este nici macar o poveste, e doar o insiruire de momente, cateva poze facute prin filtrul durerii si al nedreptatii.
Imagineaza-ti o casa darapanata cu cate o usa pentru fiecare camera si o curte plina de fiare vechi si de gunoie. Imagineaza-ti o usa deschisa in fata careia atarna o bucata de perdea menita sa tina tantarii afara, dar care este facuta dintr-un material atat de prost incat poti vedea oamenii din camera. Inauntru un pat ros, verde, fara asternuturi, un dulap pe care sta un televizor, un patut de copil si un sac de dormit pe jos. Se mai vad o masa si doua scaune, toate inghesuite intr-o camaruta meschina. Acum imagineaza-ti o femeie pe la 40 de ani, slaba si machiata prost care tine in brate un copil de vreo doi anisori. Copilul e blond, are ochii verzi si se uita curios la tine, sperand ca ai venit sa ii aduci ceva. Maica-sa ii da sa manance biscuiti la litra, pisati, peste care turnase o lingura de lapte. Copilul mananca dar se uita la tine si spera.
Imagineaza-ti acum ca in camera sunt doi barbati, unu tanar de 25 de ani si un barbat in toata firea. Li se disting siluetele in fundal, undeva in spate unde am lasat camera cu perdeaua rupta. In fata camerei sta femeia cu mainile la gura si se uita la barbatii din camera. Nu mai tinea copilul in brate. Acesta se vede in prim plan cum sta descult pe iarba din curte. Sta in picioare agatandu-se cu manutele de gratiile ruginite ale gradului inchis. Se uita la tine si plange. Acum nu mai spera, acum te roaga sa il iei, sa ii dai ceva, sa faci in asa fel incat sa fie bine. Nu poti sa te joci cu el, nu poti sa-l iei in brate si sa il duci acasa, sa il cresti frumos si sa il iubesti. Poti doar sa te uiti si sa pozezi. Apoi nu-ti ramane decat sa mergi mai departe si sa te lasi chinuit de gandul ca esti neputincios in fata unei drame portretistice.
Iti poti imagina plansetul lui? Iti poti imagina tipele barbatilor din fundal? Poti auzi vocea femeii care tipa dupa copil sa se intoarca dar nu se misca din fata usii? Poti sa auzi toate astea si sa le vezi in acelasi timp si sa iti dai seama ca nu e vorba decat de un moment? Ca nu sunt ale tale si nici ale barbatilor si nici macar ale femeii alea nenorocite. Poate ca sunt ale copilului, dar nici macar ale lui. Sunt ale universului, sunt momentele vietii asteia absurde si reci. Sunt momentele pe care tu doar le vezi, chiar daca le-ai trait, si nu poti sa faci nimic cu ele. Le poti inrama in amintirea ta si sa le lasi sa te bantuie in cosmaruri sau le poti da drumul.
Iti poti imagina acum frumusetea vietii?
