Fetiţa îşi întoarse capul spre geam şi privi în gol un timp. Mintea îi fugi de la uşa maşinii şi de la fraţii ei la copii în general, prieteni, jocuri, vacanţă, şcoală, teme, profesoare şi apoi la colegii ei de clasă.
-Auzi tati, spuse fetiţa după un timp, dacă tu ştii că cineva face un lucru rău, dar toată lumea vrea să facă lucrul ăla, ce faci?
-Cum adică? întrebă tatăl atent la drum în continuare.
-Adică daca tu ştii că ce face un om e rău dar nimeni nu bagă în seamă lucrul ăla şi se poartă de parcă e normal, nu ceva rău, ce faci? Spui cuiva că e rău?
-Depinde...
Fetiţa lăsă privirea în jos spre pedalele maşinii. Ura răspunsul ăla.
-Păi şi dacă...
-Da' treci odată dacă treci! se răsti tatăl la un alt şofer.
Ridicând privirea de la pedale fetiţa îşi privi tatăl un moment. Cum pot oamenii mari să se gândească la atât de multe lucruri fără să se încurce? Se gândesc la servici, la cumpărături, la curăţenie, la mâncare, la factura de la lumină şi de ce a venit aşa de mult luna asta, la maşini, la emisiuni cu oameni care vorbesc mult, la preşedinţi... şi oamenii mari ştiu mereu ce e bine şi ce nu e bine, ce ai voie şi ce nu ai voie să faci. Sunt atât de multe lucruri în lumea asta la care te poţi gândi şi despre care trebuie să ştii dacă sunt bune sau sunt rele. Sunt probabil o mie, sau un milion sau un miliard de lucruri despre care ei ştiu dacă sunt corecte sau nu.
-Tata..
-Da.
-Uite, colegii mei mâzgălesc pereţii din baie şi scriu acolo tot felul de lucruri urâte. Şi
ştiu cine le scrie, dar nimeni nu zice nimic, le lasă aşa.
-E foarte urât să faci asta. Sper că tu nu scrii în baie pe pereţi pentru că numai golanii fac aşa ceva.
-Da, da, normal. Eu ştiu că asta e rău, dar nu ştiu dacă ar trebui să spun cuiva.
-Păi încercă să vorbeşti cu doamna dirigintă, dar nu poţi să dai vina pe cineva dacă nu l-ai văzut tu că scrie. Mai bine stai tu cuminte şi vezi-ţi de şcoală şi de teme şi lasă-i pe copiii ceilalţi să facă ce vor. Dacă aşa înţelg ei să se distreze...
-Aş vrea să pot să mă gândesc la un mod în care să îi fac pe toţi copiii să nu mai scrie au să spună cuvinte urâte.
-Mâţă, nu poţi să faci asta şi nici nu e bine.
-De ce?
-N-ai cum să faci toţi oamenii să fie buni, fiecare face lucrurile aşa cum înţelege. Important e să încerci să fii tu cât mai bun.
Fetiţa lăsă capul in jos dezamăgită. Ea credea altceva. Credea că toţi copii sunt buni în realitate. Că trebuie doar să ai multă grijă de ei până se fac mari ca să nu ajungă hoţi sau criminali. Credea că într-un fel toţi oamenii sunt la fel, dar că unii nu aveau părinţi şi fraţi ca ai ei care să-i înveţe să fie cuminţi. Credea că nu poţi lăsa oamenii să facă mereu ce vor, că trebuie mereu să ai grijă de toată lumea...
-Mâţă, ia şi tu cârpa aia de acolo şi sterge puţin geamul în dreptul tău că iar s-a aburit.
Fetiţa luă cârpa şi şterse geamul. Prin cerculeţul unde ştersese se vedea în oglinda retrovizoare bulevardul plin de maşini colorate, unele mai în faţă, altele mai în spate, unele mai mici, altele mai mari, pe unele le vedea cum îi depăşesc, altele stăteau cuminţi în spate, dar toate se pierdeau undeva în marele anonimat al oraşului în care se pare că doar ce-i înăuntrul tablei ăleia albastre contează.
Mai merseră un timp tăcuţi. Uşor, uşor sentimentul inutilităţii se pierdu în cuvintele tatălui ei, "important e să încerci să fii tu cât mai bun." Ani mai târziu inocenţa copilăriei se pierdu în încercarea de a stabili mereu ce e bine şi ce e rău. Dar din fericire din când în când fetiţa se mai încurca...
