Filme care nu m-au lasat rece

Am primit leapsa de la Vladimir - nu inteleg de ce, stie ca nu ma prea uit la filme si ca va iesi un post cliseic. In orice caz, nu pot scrie despre filme care m-au impresionat sau care mi-au schimbat viata pentru ca nu exista. Dar ca sa raspund provocarii voi nominaliza cateva filme care nu m-au lasat rece.

American Beauty este primul film care a reusit sa imi spuna ceva. Asta se datoreaza poate varstei, sau poate pur si simplu imi doream sa cred in frumusetea aceea. Nu stiu. E un film pe care l-as revedea oricand.

Desi in general filmele facute dupa carti nu sunt la fel de bune care operele literare, au fost cateva filme cum ar fi Numele trandafirului, 1984 sau Marile Sperante care au reusit sa prinda cu ajutorul imaginii dimensiuni noi ale povestii, ale ideii originale. Probabil ca in aceasta categorie ar mai putea intra cateva filme, dar acum nu mi le amintesc.

Sigurul film care a reusit sa imi schimbe intr-o anumita masura modul de a gandi este What the bleep do we know? L-am vazut inainte sa citesc cartea - da, este facut dupa o carte - si poate din acest motiv mi s-a parut atat de bun. Este intr-adevar un film documentar care iti pune in miscare rotitele prafuite si anchilozate din cap. Pentru mine cel putin, asa a fost.

Nu pot trece cu vederea Jesus Christ Superstar, un film exceptionar atat din punct de vedere artistic, dar si pentru ca reuseste sa abordeze original o astfel de tema fara sa cada in pacatul exagerarii, al naturalismului sau al romantarii inutile.

Desi sunt sigura ca mai sunt si alte filme demne de mentionat aici, nu ma voi lungi si am sa inchiei cu un film foarte drag mie, Eduard Scissors Hands. Nu numai ca Johnny Depp este genial, dar filmul asta e singurul care a reusit sa ma faca sa simt ca mi-a fost trimis un mesaj mie, personal. Sau poate chiar sunt o ciudata.

In fine, dau leapsa mai departe care Dragos.

Running around in circles

I’ve been down this road before. You would think I know my way around it. I would think there isn’t much to surprise me anymore. But you and I are wrong, my friend. Though I saw it happening to me, to you and to so many others before, I never really learned anything. Because I always think to myself “This time it’s different.” I’m such a fool. Of course it’s different, each moment is. But there’s always a pattern that tends to slip my mind.

I’ve been down this road before. I should have felt the déjà vu. But I didn’t. I just did what I always do… I trusted the person sitting next to me just because it felt good to have someone to walk with. And with that trust came the attachment and that warm feeling of safety. I thought everything was just fine, we’re walking down the road, the same road I’ve been on so many times before. Only it’s different now, isn’t it? It’s sunny and warm, the birds are singing and there are no clouds in sight. And all of a sudden my companion turns left and walks away, just like that. I’m left alone and it’s getting dark.

Typical you would say. And in some sense it is – the same old story. But I’ve been down this road before, and I will walk the same foot steps over and over again because it’s always different and all the same anyway.

Vestitorii primaverii

Ma duceam la centrul de copii unde fac voluntariat. Nu o spun pentru a scoate in evidenta bunatatea si altruismul meu. Nu cred in altruism, insa are relevanta pentru mica mea poveste. In fine, eram in metrou, intre Unirii si Eroii Revolutiei - ironic daca stau sa ma gandesc ca la mijloc e Tineretului - si ma gandeam la problemele sociale din tara asta, la toate nedreptatile la care sunt supusi niste copii nevinovati, la ce merge prost in tara si la ce am putea face pentru a schimba situatia. Am coborat.

Am urcat treptele ascultand Bob Dylan, am iesit si m-am oprit langa gura de metrou sa trag un fum si sa scriu un SMS. Peste muzica daca la maxim in mp3 player am auzit niste tipete familiare. Am ridicat capul si am vazut in fata mea vestitorii primaverii. Bisnitari pe marginea drumului cu niste cutii mari de carton care vindeau la suprapret zambile si ghiocei - bani neimpozabili, dar asta-i alta poveste.

O femeie in varsta, care vinde ghiocei, se certa pe "teritoriu" cu un barbat care vindea zambile. Barbatul o tragea de brat sa plece de langa standul lui cu marfa si sa se mute pe partea cealalta a bulevardului. Femeia, bineinteles ca nu voia. Pe partea cealalta nu e gura de metrou, e un cimitir, ce-i drept, da nu se compara cu gura de metrou. Daca as fi avut un player mai bun, care sa poata acoperi discutia as fi zis ca barbatul o invita pe femeie la dans pe muzica ce se auzea doar in urechile mele, insa din pacate ii auzeam certandu-se. Femeia se zbatea sa iasa din mainile brabatului care o tinea cu forta de brat. "Du-te, mamaie, vis-a-vis... Ce mama ma-tii - adica bunica-sa, se pare - nu-intelegi?" Femeia totusi riposta.

S-a oprit un trecator, un brabat pe la vreo 65 de ani sa se ia de vanzatorul certaret. Discutia devenea din ce in ce mai interesanta. Au dat-o in politica putin - inevitabil -, apoi o scurta lectie de cultura civica mai din topor care s-a terminat cu invitabila replica "Tara de rahat. Unde e politia acuma?" Si cum ironia sortii e mereu gata sa ne dea o palma cand ne asteptam mai putin, chiar in acel moment a trecut un politist pe langa noi, absent, cu o nepasare ce frizeaza batjocura. Politistul a intrat grabit la metrou, spalandu-se pe maini ca Pilat din Pont.

Dar justitia nu e oarba! Are strabism. Pacea a fost, bineinteles, restabilita in momentul in care un barbat cu tenul masliniu si cu o burta cirotica l-a gonit pe barbatul in varsta cu care n-a dus prea multa munca de convingere si i-a aratat doamnei cu ghioceii un loc potrivit pentru activitatea comerciala. Adica peste drum. Barbatul in varsta a plecat injurandu-l pe Basescu, femeia cu ghioceii si-a luat traista in spate, iar eu, in semn de protest, am aruncat tigara pe jos, chiar langa cosul de gunoi si am cotit-o pe o straduta spre centrul de copii.