Replica

Lumina in camera era mereu calda, in orice anotimp. Fie ca mirosea a flori, sau a dupa-amiaza fierbite, sau a portocale, sau doar a dimineata rece, imi amintesc cum ma plimbam cu mana peste cotoarele cartilor din biblioteca. Tineam ochii inchisi, pipaiam materialul si incercam sa determin mirosul specific al fiecareia in parte. Apoi, cu un gest scurt, scoteam o carte din raft. Pare acum un sistem de alegere aleator, dar mie mi se parea ca intr-un fel cartea m-a ales pe mine. Parea ca am primit un cadou de la o forta supra-naturala care a inteles ca aceea e cartea pe care trebuie sa o citesc. Si de aici o serie de conotatii si de posibilele legaturi intre titlul cartii si starea mea de spirit, intre continutul povestii si viata mea de zi cu zi. Marile sperante, Numele trandafirului, Jocul cu Margele de Sticla, Cartea de Nisip… astazi as vedea ironia, atunci nu era decat misterul.

Cand am inceput sa mai scot nasul din carti am observat ca si oamenii sunt tot povesti, sunt protagonistii unor intamplari fascinante si pline de intelesuri ascune. Tot ceea ce gandesc, ce spun, ce fac, creaza un ecou in mine si invers. Am inceput sa cred ca oamenii sunt calea spre romanul perfect: o poveste interactiva, in care nu trebuie sa las cartea jos niciodata, in care totul are sens sau totul e absurd, in care nu poate sa-mi spuna nimeni cum se va termina povestea si daca se va termina vreodata. Asa am inceput sa iubesc oamenii si sa ma iubesc pe mine in preajma lor. Ma gandeam ca sunt de-odata atat de multe personaje, in atat de multe povesti diferite si ca le traiesc pe toate cu la fel de multa intensitate.

Dar incet, incet, am descoperit ca nu exista doar biblioteca mamei, aleasa cu grija. Am descoperit ca in afara familiei mele si a prietenilor nostri exista si alti oameni. Exista si romane de duzina, exista si omanei a caror poveste se deruleaza ca seria filmelor “Rocky” – prea mult, prea prost si fara sens. Carti si oameni impachetati frumos. File albe care se vor metafora pentru ca in realitate nu au nimic de spus, de dat.

Asa am ajuns sa vad o Sandra Brown semnata Simone de Beauvoir in fata unui Coelho mai sictirit, cu aspiratii la Dali sau macar la Eugen Ionescu. Suprarealist, absurd… in fine, tot aia e, un? Dadaismul la putere. Macar am trait momentul.

Alergand impotriva vantului imi doresc sa nu fi stiut acum ce nu stiam atunci. Bob Seger stie.