Poveste de dupa-amiaza

In dupa-amiaza aceea marea a imblanzit soarele. I-a spus vorbe frumoase, l-a alintat, iar el s-a lasat sedus. Soarele s-a apropiat de mare, a luminat-o si lasat-o sa se bucure de o mangaiere calda. Marea chicotea jucausa, se lasa atinsa de razele lui dar nu voia sa i se dea inca. Se jucau de-a vanatul si de-a vantorul, chiar acolo, sub ochii cerului inrosit de gelozie. Sorele stia ca nu trebuie sa sperie marea, asa ca se apropia incet-incet, aproape insesizabil cucerind teritoriu milimetru cu milimetru.

Vantul privea detasat. Pentru el vremea iubirilor copilaresti apusese de mult. Dar nu se lasase acrit de povestile cu final tragic. Asa ca trimitea, din cand in cand, cat un pescarus sa zboare pe langa ei si sa-i distraga pentru un moment. Apoi indragostitii se intorceau la ale lor.

Fata cu pielea arsa ii privea de departe. Vantul ii legana parul sperand sa o cucereasca. Fata zambi ii complice, saruta nisipul ud si cald, apoi se lasa prada vantului. Pentru ca soarele, idiferent de cate ori i-ar arde pielea, nu va putea ascunde niciodata ranile. Pentru ca marea, idiferent de cate ori i-ar scalda pielea, nu va putea acoperi niciodata mirosul mizeriei din asfalt.

Se lasa dusa de vant, in timp ce marea si soarele sa se bucurau unul de altul sub cerul rosu de gelozie. In dupa-amiaza aceea nici un pescarus nu a mai zubrat. Au fost toti in doliu.