The promised land

We call this land our own, I said to myself as I was looking down at the City of Lights from the highest tower. We call it the land of all opportunities, I thought as my mind slowly began to wonder. I looked up at the sky to try and see the stars. But I guess my eyes were too tired, or maybe my mind was playing tricks on me again, because I couldn’t see any stars in the sky. Maybe they don’t need them anymore, I thought. The city has built its own stars now; it has no need for the sky and what it has to offer.

I looked over to the darker side of the city and noticed the God Factory. Tiny little Gods were manufactured every day, one for each need and every one of them replaceable. All of a sudden I realized I was alone in my tower, a tower I had built myself outside the City of Lights. But the bricks I used weren’t mine, some had been given to me and some I had stolen. Should I burn down the tower and go live in the streets like a beggar? I asked myself.

I took one last look at the city. Although the lights covered the dust in the streets and the gray buildings, somehow I was still able to see what daytime uncovered with cruelty: the cold armor of a living machine. If I take down each and every brick of my tower, will you build a world with me?

i-telefon, i-filosofie

Stând pe o bancă, în piaţa mare a unui oraş cu aere occidentale, cu vitrine mari şi strălucitoare la parterul caselor construite între două războie ale unor ţări total rupte de realitatea umilă la orăşelului, poţi vedea lumea aşa cum vrei. Sau poate că o vezi exact aşa cum este. Eternă şi fascinantă, dilatată în timp şi comprimată în imagini, ironică, sfidătoare, acidă, îşi etalează cu mândrie rafturile ticsite de iluzii la mâna a doua pe care cei dintâi proprietari le-au schimbat de mult pe visele de noapte ale unui somn bun.

Stând pe bordura prăfuită, nu de mult schimbată din grija mai marilor conducători preocupaţi de bunăstarea polisului, şi cu ochii aţintiţi la trecătorii care se perindă prin faţa vitrinelor, nu poţi vedea lumea decât aşa cum este. Sau cum ţi se desfăşoară în fata ochilor. Doar de la brâu în jos, forfotesc prin piaţă o sumedenie de picioare în pantaloni călcaţi la dungă, şireturi strânse cu grijă peste pantofii lustruiţi, stropiţi doar pe ici, pe colo cu câte o picătură de noroi. Vezi cum calcă pe ciment, pe piatră, pe iarbă şi pe apă, cum îşi lasă noroiul pe bordura prăfuită şi-apoi vezi roţile caleştilor cu cai albi gonind pe străzile pietruite, ridicând frunzele toamnei în urma lor.

***

Te uiţi la telefon, e ora patru. S-a făcut răcoare, aşa că îţi aranjezi mai bine eşarfa în jurul gâtului şi cauţi cu privirea o bancă pe care să poti să te aşezi o vreme, să-ţi pui gândurile-n ordine. E nedrept, îţi spui întorcând caseta în walkman, dar până la urmă totul e relativ.

Replica

Lumina in camera era mereu calda, in orice anotimp. Fie ca mirosea a flori, sau a dupa-amiaza fierbite, sau a portocale, sau doar a dimineata rece, imi amintesc cum ma plimbam cu mana peste cotoarele cartilor din biblioteca. Tineam ochii inchisi, pipaiam materialul si incercam sa determin mirosul specific al fiecareia in parte. Apoi, cu un gest scurt, scoteam o carte din raft. Pare acum un sistem de alegere aleator, dar mie mi se parea ca intr-un fel cartea m-a ales pe mine. Parea ca am primit un cadou de la o forta supra-naturala care a inteles ca aceea e cartea pe care trebuie sa o citesc. Si de aici o serie de conotatii si de posibilele legaturi intre titlul cartii si starea mea de spirit, intre continutul povestii si viata mea de zi cu zi. Marile sperante, Numele trandafirului, Jocul cu Margele de Sticla, Cartea de Nisip… astazi as vedea ironia, atunci nu era decat misterul.

Cand am inceput sa mai scot nasul din carti am observat ca si oamenii sunt tot povesti, sunt protagonistii unor intamplari fascinante si pline de intelesuri ascune. Tot ceea ce gandesc, ce spun, ce fac, creaza un ecou in mine si invers. Am inceput sa cred ca oamenii sunt calea spre romanul perfect: o poveste interactiva, in care nu trebuie sa las cartea jos niciodata, in care totul are sens sau totul e absurd, in care nu poate sa-mi spuna nimeni cum se va termina povestea si daca se va termina vreodata. Asa am inceput sa iubesc oamenii si sa ma iubesc pe mine in preajma lor. Ma gandeam ca sunt de-odata atat de multe personaje, in atat de multe povesti diferite si ca le traiesc pe toate cu la fel de multa intensitate.

Dar incet, incet, am descoperit ca nu exista doar biblioteca mamei, aleasa cu grija. Am descoperit ca in afara familiei mele si a prietenilor nostri exista si alti oameni. Exista si romane de duzina, exista si omanei a caror poveste se deruleaza ca seria filmelor “Rocky” – prea mult, prea prost si fara sens. Carti si oameni impachetati frumos. File albe care se vor metafora pentru ca in realitate nu au nimic de spus, de dat.

Asa am ajuns sa vad o Sandra Brown semnata Simone de Beauvoir in fata unui Coelho mai sictirit, cu aspiratii la Dali sau macar la Eugen Ionescu. Suprarealist, absurd… in fine, tot aia e, un? Dadaismul la putere. Macar am trait momentul.

Alergand impotriva vantului imi doresc sa nu fi stiut acum ce nu stiam atunci. Bob Seger stie.

Maybe Hope

I haven’t been able to write lately, I feel like I lost my voice. So I just sit around hoping for that something to happen and be once again able to speak my mind clearly. And as so often happens I found some of my deepest emotions and thoughts on the lips of the people I admire and love most, children. Take a moment to read what a child would answer to one of the most complicated questions of all - „What does love mean?”

***

'When my grandmother got arthritis, she couldn't bend over and paint her toenails anymore. So my grandfather does it for her all the time, even when his hands got arthritis too. That's love.'
Rebeca- age 8

'When someone loves you, the way they say your name is different.
You just know that your name is safe in their mouth.'
Billy - age 4

'Love is when a girl puts on perfume and a boy puts on shaving cologne and they go out and smell each other.'
Karl - age 5

'Love is when you go out to eat and give somebody most of your French fries without making them give you any of theirs.'
Chrissy - age 6

'Love is what makes you smile when you're tired.'
Terri - age 4

'Love is when my mommy makes coffee for my daddy and she takes a sip before giving it to him, to make sure the taste is OK.'
Danny - age 7

'Love is when you kiss all the time. Then when you get tired of kissing, you still want to be together and you talk more.
My Mommy and Daddy are like that. They look gross when they kiss'
Emily - age 8

'Love is what's in the room with you at Christmas if you stop opening presents and listen.'
Bobby - age 7

'If you want to learn to love better, you should start with a friend who you hate,'
Nikka - age 6

'Love is when you tell a guy you like his shirt, then he wears it everyday.'
Noelle - age 7

'Love is like a little old woman and a little old man who are still friends even after they know each other so well.'
Tommy - age 6

'During my piano recital, I was on a stage and I was scared. I looked at all the people watching me and saw my daddy waving and smiling. He was the only one doing that. I wasn't scared anymore.'
Cindy - age 8

'My mommy loves me more than anybody
You don't see anyone else kissing me to sleep at night.'
Clare - age 6

'Love is when Mommy gives Daddy the best piece of chicken.'
Elaine-age 5

'Love is when Mommy sees Daddy smelly and sweaty and still says he is handsomer than Robert Redford.'
Chris - age 7

'Love is when your puppy licks your face even after you left him alone all day.'
Mary Ann - age 4

'I know my older sister loves me because she gives me all her old clothes and has to go out and buy new ones.'
Lauren - age 4

'When you love somebody, your eyelashes go up and down and little stars come out of you.'
Karen - age 7

'Love is when Mommy sees Daddy on the toilet and she doesn't think it's gross.'
Mark - age 6

'You really shouldn't say 'I love you' unless you mean it. But if you mean it, you should say it a lot. People forget.'
Jessica - age 8

And the final one, a four year old child whose next door neighbor was an elderly gentleman who had recently lost his wife.
Upon seeing the man cry, the little boy went into the old gentleman's yard, climbed onto his lap, and just sat there.

When his Mother asked what he had said to the neighbor, the little boy said, 'Nothing, I just helped him cry'

***

I know this isn’t enough to make the world turn around, and I know my faith in humanity has still to be restored. Most of all I understand I still can’t put my finger on what makes me stumble and fall at every step. At least this time I stumbled smiling.

May Gods love be with you!

Poveste de dupa-amiaza

In dupa-amiaza aceea marea a imblanzit soarele. I-a spus vorbe frumoase, l-a alintat, iar el s-a lasat sedus. Soarele s-a apropiat de mare, a luminat-o si lasat-o sa se bucure de o mangaiere calda. Marea chicotea jucausa, se lasa atinsa de razele lui dar nu voia sa i se dea inca. Se jucau de-a vanatul si de-a vantorul, chiar acolo, sub ochii cerului inrosit de gelozie. Sorele stia ca nu trebuie sa sperie marea, asa ca se apropia incet-incet, aproape insesizabil cucerind teritoriu milimetru cu milimetru.

Vantul privea detasat. Pentru el vremea iubirilor copilaresti apusese de mult. Dar nu se lasase acrit de povestile cu final tragic. Asa ca trimitea, din cand in cand, cat un pescarus sa zboare pe langa ei si sa-i distraga pentru un moment. Apoi indragostitii se intorceau la ale lor.

Fata cu pielea arsa ii privea de departe. Vantul ii legana parul sperand sa o cucereasca. Fata zambi ii complice, saruta nisipul ud si cald, apoi se lasa prada vantului. Pentru ca soarele, idiferent de cate ori i-ar arde pielea, nu va putea ascunde niciodata ranile. Pentru ca marea, idiferent de cate ori i-ar scalda pielea, nu va putea acoperi niciodata mirosul mizeriei din asfalt.

Se lasa dusa de vant, in timp ce marea si soarele sa se bucurau unul de altul sub cerul rosu de gelozie. In dupa-amiaza aceea nici un pescarus nu a mai zubrat. Au fost toti in doliu.

The longest Sunday

Not having to wake up because you never fell asleep seems hard to do. To drink wine and read a book you already read before is almost a cliché. To read what someone dear writes to you and almost hear their voice pronouncing the words takes just a bit of imagination and feeling. To laugh and share is just plain human.

To run outside in the rain at 5 in the morning is like a passage form a novel. To hold your hand and watch the city light through the wet window of a speeding car is what I can find romantic. To lay on a swing in the back yard is classic. To try and tell the future in a game of cards is mystic.

To walk down the street and know I could end up anywhere is relaxing. To make you coffee in the afternoon makes any moment of my day feel just as fresh as the moment I woke up. To lay in bed next to you and not having to say anything is more than I hoped for.

To fall asleep without a worry is like childhood all over again. To wake up in your room is something I can’t describe. To kiss you good bye with no regret is like lifting a rock of my chest.

To do all this and to smile is living the longest Sunday.

Exotic

Zboara cu mine!

Pe malul marii lumea este mai mica si totodata mai mare. De pe nisip nu vezi in spate tot uscatul pe care l-ai strabatut ca sa ajungi aici. In fata nu poti sa vezi decat orizontul si sa-ti imaginezi alte tarmuri care trebuie strabatute ca in final sa ajungi tot aici – pe mal, pe nisip, sub soare.

Nu insemni mare lucru pentru cei din jur. Iar pentru lumea asta nu insemni nimic. Dar poti sa lasi, pentru cateva momente o urma superficiala pe care, daca ai noroc, cineva o sa o vada si poate, printr-un miracol, o va imortaliza.

Iubesc tot ce ma apropie de cer, iar tu esti mai aproape de ceruri decat o sa pot fi eu vreodata. Priveste in sus, aici pe pamant nu ai ce vedea. Si daca ai totusi ceva de vazut, se va reflecta pe cer, oricum.


Vrem sa credem ca suntem diferiti, speciali, unici. Dar din fericire suntem toti la fel. Din pacate, uneori suntem doar foarte singuri.



Suntem incapabili sa vedem frumusetea care ni se daruieste sincera. Preferam sa cautam subintelesuri si mister pentru ca lucrurile simple ne plictisesc. Suntem atat de mici si de prosti. Think pink!

Viata nu este frumoasa sau urata. Este mereu la fel, doar ca difera fundalul. Eu vreau sa-mi irosesc viata la umbra palmierilor.