Î-ţi pasă?

Nu ştiu dacă sunt sau dacă am fost vreodată ceea ce se poate numi "patriotă." Desigur, în copilărie făceam eforturi disperate să văd în harta României imaginea unui buchet de flori aşa cum ne spusese dna Învăţătoare. Am încercat să o privesc din tote unghiurile. Am scris şi o compunere pe tema asta. Dar dintr-un motiv sau altul, de fiecare dată când îmi relaxam privirea, ca într-un test Rorschach, vedeam mereu acelaşi lucru: un peşte.

Ştiu că nu sunt singura care a trecut prin asta, aşa cum ştiu că nu sunt singura care se întreabă de ce imnul nostru naţional pleacă de la premisa că suntem toţi adormiţi, sau, şi mai rău, în comă de ceva timp. Şi mai sunt multe pe care nu le înţeleg despre români şi România, dar nu vreau să comentez asta aici. Sunt sigură că toată lumea are o teorie despre "de ce nu merg bine lucrurile în ţara asta." Eu, cu tot cu facultatea mea de sociologie, nu mă mai pronunţ. Poate că m-am dat bătută înainte de şah şi mat. Sau poate că încă mă mai joc fără să ştiu. Deocamdată optez pentru chill mode...

Câteva imagini mai vechi, de care chiar uitasem, care au generat acest post.

În aşteptare

Un parc ars de soare. Un parc dintr-un oraş în care oamenii se plimbă de colo-colo grăbiţi, parcă refuzând să admită pustiul, parcă evitând să se ciocnească de privirile altora în care ar putea citi adevărul. Aşteaptă toţi schimbarea.

Un parc în care oamenii se refugiază ne mai având unde să meargă. Se-ascund de soarele nemilos pe sub copaci, copiii fac rând la ţâşnitori, iar o doamna tânără, în faţa unei măsuţe cu pliante, se uită în gol. Arse şi ele, operele sculporului stau la pozat în spatele turiştilor grăbiţi. Stau aici de mult aşteaptându-şi tăcerea.

Iar eu, ţinând de mână tot ce am, mă uit la lacul ăsta gol şi mă gandesc că undeva, în partea cealaltă a oraşului, e o coloană ce-şi aşteaptă infinitul. Dar cerul tace.

Strâng mâna şi mai tare şi zâmbesc. Eu am aşteptat destul.

Despre povesti

Sunt şi am fost mereu fascinată de poveşti. De la cele auzite, inventate în copilările, la cele citite în adolescenţă, la cele pe care mi le contruiesc acum ca să înţeleg, ca sa mă distrez şi uneori, ca să supravieţuiesc.
Povestea este o combinţie excelentă între adevăr si ficţiune, între ceea ce este şi ce ne-am dori, între ceea ce văd alţii şi ceea ce simţim noi, povestitorii sau personajele. Poveste exista in orice, în romane, imagini, sunete, obiecte, sentimente, riduri... Şi din miliarde, sau sute de mii de miliarde, a mea este doar una, una singură - unică şi irepetabilă. E o poveste pe care la un moment dat va trebui sa o repovestesc la nesfarşit, aşa cum a fost şi cum am simţit-o. Ea mă poate salva.

Face painted

The park was pretty quiet that Sunday afternoon. I was sitting on one of those green benches with the mayor’s office logo on it. Like painting the old benches makes up for the way this whole damn town looks like. I can’t believe the nerve he has, putting up a couple of swings and benches somewhere between some filthy blocks in a God forsaken ghetto and calling it a park. Then, when elections time it coming up, he’s all… I care about your family and children! Like he gives a damn about either. At least this park isn’t a dump, I thought to myself as I was staring blankly at the colorful helium balloons up in the air.

I was so caught up in my thoughts, that I didn’t even notice the people walking by. Most of them would laugh or make a smart remark as they passed by the bench I was sitting on. I didn’t even realize they were talking to me until this guy stopped in front of me and asked, do they pay you good cash to look so stupid?, and walked way. I turned my head to give him a piece of my mind, but that’s when I saw this clown sitting next to me. I had forgotten all about him, though he had been sitting there all the time making puppies and tigers and flowers out of balloons.

His face was all covered in colorful paint so I couldn’t really tell his expression. But judging by the big smile painted on his face and the fact that he was, after all a clown, I supposed he was happy. I watched him pumping balloons, twisting them into all sorts of figurines, than dropping them in front of the bench. After a while there was a big pile of balloon animals in front of the clown who was still sitting there quietly twisting that air filled rubber. I though about asking him if he was ok, but just as I preparing to do so, a little girl showed up in front of me. She had this really beautiful dark curly hair, big blue eyes and her green and white dress made her look just a little doll. Could I have a heart shaped balloon? she asked me. Of course, sweetie, I replied and got up to pick a red balloon from the jar on the ground. I pumped it up with air and stared twisting it just the way the clown did. I asked her all sorts of silly questions and tried to make her laugh and she replied politely. When the balloon was ready I knelt down and handed it to her. Here you go, I said. She took the heart I had made for her, smiled at me and asked, how much is it? And in that moment there it all became clear to me. I didn’t answer; I just stood there, on one knee, looking at that little girl. And in her big blue eyes I saw my face covered in so much colorful paint that I couldn’t really tell my own expression.

O pauză de gândire

Încearcă pentru câteva minute să uiţi de orice teorie, de orice carte pe care ai citit-o şi să-ţi imaginezi un lucru pe care îl descriem des.

Imaginează-ţi fericirea. Încearcă să transformi un conept într-o imagine. O imagine a ta, şi doar a ta. Ce formă are? Şi ce culoare? Unde se află ea? Îi simţi mirosul? Din ce este făcută şi cum se simte la atingere? Iar dacă ar vrea să îţi vorbească, ce ţi-ar spune?

Fericirea poate fi orice, spun unii. Dar ce anume din tot acel întortocheat "orice"?

Pentru mine e un cerc, un punct glben şi mov. Un punct infinit pe cer. Miroase a apă, a aer şi a soare. Miroase a acasă. E un punct dintr-un nor şi e caldă. Iar când se uită la mine zâmbind îmi spune să fiu. Şi-atunci înţeleg că nu doar fericirea e a mea, dar şi eu a fericirii.

Cerul meu

Stau întinsă în pat în lumina după-amiezii şi cu ochii întredeschişi pivesc pe geam. Nu se văd decât cerul şi câţiva nori. Doar avionul acela şi urma pe care o lasă în spate îmi dau de banuit că înafara camerei acesteia calde lumea pulsează în continuare. Aş putea să mă ridic din pat şi să încerc să iau pulsul lumii, să aflu ce s-a mai întâmplat în zilele asta cât am lenevit atât de dulce. Dar de ce aş face asta? Cu mici înflorituri prezentatorii spun aceleaşi lucruri. Cu litere mari de tipar ziarele titrează mereu aceiaşi oameni. Ce-i drept, sub măşti diferite. Crezând în iluzia bunăstării oamenii cumpără mereu aceleaşi lucruri. Dar învelite altfel. Şi toate sunt, în fond, nici aşa, nici altminteri, cât eu stau aici întinsă în mirosul acesta atat de familiar şi cald. Nu mai vreau să alerg, n-am unde. Aşa că zbor şi din când în când, cu dragoste, alunec prin cerul meu.

Invitaţie

Cu cea mai mare plăcere va invit să faceţi cunoştinţă cu copiii eco! Aici puteţi urmări desfăşurarea proiectului ecologic "O şansă pentru mediu, o şansă pentru viitor" şi puteţi lăsa mesaje copiiilor şi voluntarilor implicaţi. Mai mult, veţi găsi poze şi informaţii despre modul în care vă puteţi implica activ în proiectul nostru şi în rezolvarea problemelor de mediu în general.