Zbor

Statea drept pe varful stancii cu ochii la vaporul din departare. Se concentra pentru a gasi punctul cel mai apropiat pe care s-ar putea opri sa se odihneasca odata plecat. Caci valurile erau mari si pana la vapor era drum lung.

Isi ridica aripile incent si-apoi le aseza usor la loc. Incepura sa ii amorteasca. Dar nu putea pleca, vantul batea din fata si asta l-ar incetini.

Nici un dig, nici o barca, doar marea adanca intre el si vapor. Nu avea cum sa ajunga. Chiar si daca i-ar bate vantul din spate si tot n-ar fi de ajutor prea mare. Ar trebui sa zboare pana undeva sus de tot si de acolo sa planeze catre vapor. Si daca nu ajunge destul de sus?

Atunci auzi un zgomot familiar. Intoarse capul si-i vazu iar pe toti. Erau iar adunati pe malul marii si zburau in cerc in jurul unui om care-i hranea. Uneorii, oamenii se mai gandesc si la altii.

A stat o vreme acolo pe stanca, uitandu-se la fratii lui cum zboara in cerc. La ce bun sa zbori in cerc? se gandi el. In cerc poti sa si mergi, nu-i nevoie de aripi. Si-o lua in sus spre cer.

Face painted

The park was pretty quiet that Sunday afternoon. I was sitting on one of those green benches with the mayor’s office logo on it. Like painting the old benches makes up for the way this whole damn town looks like. I can’t believe the nerve he has, putting up a couple of swings and benches somewhere between some filthy blocks in a God forsaken ghetto and calling it a park. Then, when elections time it coming up, he’s all… I care about your family and children! Like he gives a damn about either. At least this park isn’t a dump, I thought to myself as I was staring blankly at the colorful helium balloons up in the air.

I was so caught up in my thoughts, that I didn’t even notice the people walking by. Most of them would laugh or make a smart remark as they passed by the bench I was sitting on. I didn’t even realize they were talking to me until this guy stopped in front of me and asked, do they pay you good cash to look so stupid?, and walked way. I turned my head to give him a piece of my mind, but that’s when I saw this clown sitting next to me. I had forgotten all about him, though he had been sitting there all the time making puppies and tigers and flowers out of balloons.

His face was all covered in colorful paint so I couldn’t really tell his expression. But judging by the big smile painted on his face and the fact that he was, after all a clown, I supposed he was happy. I watched him pumping balloons, twisting them into all sorts of figurines, than dropping them in front of the bench. After a while there was a big pile of balloon animals in front of the clown who was still sitting there quietly twisting that air filled rubber. I though about asking him if he was ok, but just as I preparing to do so, a little girl showed up in front of me. She had this really beautiful dark curly hair, big blue eyes and her green and white dress made her look just a little doll. Could I have a heart shaped balloon? she asked me. Of course, sweetie, I replied and got up to pick a red balloon from the jar on the ground. I pumped it up with air and stared twisting it just the way the clown did. I asked her all sorts of silly questions and tried to make her laugh and she replied politely. When the balloon was ready I knelt down and handed it to her. Here you go, I said. She took the heart I had made for her, smiled at me and asked, how much is it? And in that moment there it all became clear to me. I didn’t answer; I just stood there, on one knee, looking at that little girl. And in her big blue eyes I saw my face covered in so much colorful paint that I couldn’t really tell my own expression.

Beyond

"There's nothing left for you here" the man said in a deep, dark voice. "I say you run, and run fast."
I said nothing. I just sat there staring at him.
"Take your music and your books and run away, while you still have a chance."
Sill, I said nothing.
"Who knows, maybe there's a place out there where you can be free of this madness and of all the fears it put into you."
I took a moment and asked:
"Where to?"
"Anywhere but here."
I was beginning to question both his and my sanity, but I went along with it. I looked up to the sky and wondered where it could take me. So many wonderful places I never dared to dream of before just came rushing in head. I got scared for a moment and than I smiled.
"I think I'm going to be ok" I said.
But the man was gone. And all that was left of the world was a yellow purple sky.

Moment in amintire

O Dacia albastră veche cu uşi grele plecă din parcarea blocului. Pe locurile din faţă doi pasageri, o fetiţă pe la vreo 11 ani şi tatăl ei. Plecau în vizită la o mătuşă, el îmbrăcat într-o jachetă crem, ea în sarafanul portocaliu primit de Paşte. Bărbatul era atent la drum, mişca de mânerul acela lung din podea şi rotea de volan, iar fetiţa privea când luminiţele de pe bord, când uşa din dreapta ei pe care nu înţelegea de ce numai tatăl o putea deschide. Îşi imagina că tatăl făcuse asta special, pentru ca ea şi fraţii ei să nu paţească, Doamne fereste, ceva dacă merg pe drum şi deschid din greşeală uşa. Auzi un ticăit sacadat şi maşina coti de pe straduţă în bulevard.
Fetiţa îşi întoarse capul spre geam şi privi în gol un timp. Mintea îi fugi de la uşa maşinii şi de la fraţii ei la copii în general, prieteni, jocuri, vacanţă, şcoală, teme, profesoare şi apoi la colegii ei de clasă.
-Auzi tati, spuse fetiţa după un timp, dacă tu ştii că cineva face un lucru rău, dar toată lumea vrea să facă lucrul ăla, ce faci?
-Cum adică? întrebă tatăl atent la drum în continuare.
-Adică daca tu ştii că ce face un om e rău dar nimeni nu bagă în seamă lucrul ăla şi se poartă de parcă e normal, nu ceva rău, ce faci? Spui cuiva că e rău?
-Depinde...
Fetiţa lăsă privirea în jos spre pedalele maşinii. Ura răspunsul ăla.
-Păi şi dacă...
-Da' treci odată dacă treci! se răsti tatăl la un alt şofer.
Ridicând privirea de la pedale fetiţa îşi privi tatăl un moment. Cum pot oamenii mari să se gândească la atât de multe lucruri fără să se încurce? Se gândesc la servici, la cumpărături, la curăţenie, la mâncare, la factura de la lumină şi de ce a venit aşa de mult luna asta, la maşini, la emisiuni cu oameni care vorbesc mult, la preşedinţi... şi oamenii mari ştiu mereu ce e bine şi ce nu e bine, ce ai voie şi ce nu ai voie să faci. Sunt atât de multe lucruri în lumea asta la care te poţi gândi şi despre care trebuie să ştii dacă sunt bune sau sunt rele. Sunt probabil o mie, sau un milion sau un miliard de lucruri despre care ei ştiu dacă sunt corecte sau nu.
-Tata..
-Da.
-Uite, colegii mei mâzgălesc pereţii din baie şi scriu acolo tot felul de lucruri urâte. Şi
ştiu cine le scrie, dar nimeni nu zice nimic, le lasă aşa.
-E foarte urât să faci asta. Sper că tu nu scrii în baie pe pereţi pentru că numai golanii fac aşa ceva.
-Da, da, normal. Eu ştiu că asta e rău, dar nu ştiu dacă ar trebui să spun cuiva.
-Păi încercă să vorbeşti cu doamna dirigintă, dar nu poţi să dai vina pe cineva dacă nu l-ai văzut tu că scrie. Mai bine stai tu cuminte şi vezi-ţi de şcoală şi de teme şi lasă-i pe copiii ceilalţi să facă ce vor. Dacă aşa înţelg ei să se distreze...
-Aş vrea să pot să mă gândesc la un mod în care să îi fac pe toţi copiii să nu mai scrie au să spună cuvinte urâte.
-Mâţă, nu poţi să faci asta şi nici nu e bine.
-De ce?
-N-ai cum să faci toţi oamenii să fie buni, fiecare face lucrurile aşa cum înţelege. Important e să încerci să fii tu cât mai bun.
Fetiţa lăsă capul in jos dezamăgită. Ea credea altceva. Credea că toţi copii sunt buni în realitate. Că trebuie doar să ai multă grijă de ei până se fac mari ca să nu ajungă hoţi sau criminali. Credea că într-un fel toţi oamenii sunt la fel, dar că unii nu aveau părinţi şi fraţi ca ai ei care să-i înveţe să fie cuminţi. Credea că nu poţi lăsa oamenii să facă mereu ce vor, că trebuie mereu să ai grijă de toată lumea...
-Mâţă, ia şi tu cârpa aia de acolo şi sterge puţin geamul în dreptul tău că iar s-a aburit.
Fetiţa luă cârpa şi şterse geamul. Prin cerculeţul unde ştersese se vedea în oglinda retrovizoare bulevardul plin de maşini colorate, unele mai în faţă, altele mai în spate, unele mai mici, altele mai mari, pe unele le vedea cum îi depăşesc, altele stăteau cuminţi în spate, dar toate se pierdeau undeva în marele anonimat al oraşului în care se pare că doar ce-i înăuntrul tablei ăleia albastre contează.
Mai merseră un timp tăcuţi. Uşor, uşor sentimentul inutilităţii se pierdu în cuvintele tatălui ei, "important e să încerci să fii tu cât mai bun." Ani mai târziu inocenţa copilăriei se pierdu în încercarea de a stabili mereu ce e bine şi ce e rău. Dar din fericire din când în când fetiţa se mai încurca...

Moments

"There is so much more to this world than what we build" he said to me calmly. "But I guess that's the downside of evolution."
I wanted to intervene at that point with a witty personal remark on evolution, but I didn't. I just sat there and chose to simply enjoy the view and his presence so close to me. A moment of hesitation, than I turned my head to see his face. I hoped he'd do the same, see the look on my face and guess what I was thinking. But he didn't. He kept gazing at this invisible point on the horizon while his thoughts were probably way past me by now.
"So, why don't we just stop?" I asked trying to find the invisible point on the horizon.
"Stop?" he asked with a smile and finally turned his head to me.
"We can't turn back now" I said "we've come too far. I guess in the end, we got what we deserved, both bad and good. So, we might as well enjoy it."
"What is there to enjoy?" he asked.
I supposed he waiting for an answer that would make this conversation turn a little lighter. But I was in no mood for absurd and comic comments on existential symbolism.
"There's so much to enjoy..." I replied. "Don't forget, we get to pick the moment we want to stop in."
"And hopefully, get lost in."
And right there, on the roof top, the smile that came with that last sentence made me realize i had nothing to be afraid of. There really was no turning back. Only an endless series of moments, each of them unique in their perfection.

The promised land

We call this land our own, I said to myself as I was looking down at the City of Lights from the highest tower. We call it the land of all opportunities, I thought as my mind slowly began to wonder. I looked up at the sky to try and see the stars. But I guess my eyes were too tired, or maybe my mind was playing tricks on me again, because I couldn’t see any stars in the sky. Maybe they don’t need them anymore, I thought. The city has built its own stars now; it has no need for the sky and what it has to offer.

I looked over to the darker side of the city and noticed the God Factory. Tiny little Gods were manufactured every day, one for each need and every one of them replaceable. All of a sudden I realized I was alone in my tower, a tower I had built myself outside the City of Lights. But the bricks I used weren’t mine, some had been given to me and some I had stolen. Should I burn down the tower and go live in the streets like a beggar? I asked myself.

I took one last look at the city. Although the lights covered the dust in the streets and the gray buildings, somehow I was still able to see what daytime uncovered with cruelty: the cold armor of a living machine. If I take down each and every brick of my tower, will you build a world with me?

Poveste de dupa-amiaza

In dupa-amiaza aceea marea a imblanzit soarele. I-a spus vorbe frumoase, l-a alintat, iar el s-a lasat sedus. Soarele s-a apropiat de mare, a luminat-o si lasat-o sa se bucure de o mangaiere calda. Marea chicotea jucausa, se lasa atinsa de razele lui dar nu voia sa i se dea inca. Se jucau de-a vanatul si de-a vantorul, chiar acolo, sub ochii cerului inrosit de gelozie. Sorele stia ca nu trebuie sa sperie marea, asa ca se apropia incet-incet, aproape insesizabil cucerind teritoriu milimetru cu milimetru.

Vantul privea detasat. Pentru el vremea iubirilor copilaresti apusese de mult. Dar nu se lasase acrit de povestile cu final tragic. Asa ca trimitea, din cand in cand, cat un pescarus sa zboare pe langa ei si sa-i distraga pentru un moment. Apoi indragostitii se intorceau la ale lor.

Fata cu pielea arsa ii privea de departe. Vantul ii legana parul sperand sa o cucereasca. Fata zambi ii complice, saruta nisipul ud si cald, apoi se lasa prada vantului. Pentru ca soarele, idiferent de cate ori i-ar arde pielea, nu va putea ascunde niciodata ranile. Pentru ca marea, idiferent de cate ori i-ar scalda pielea, nu va putea acoperi niciodata mirosul mizeriei din asfalt.

Se lasa dusa de vant, in timp ce marea si soarele sa se bucurau unul de altul sub cerul rosu de gelozie. In dupa-amiaza aceea nici un pescarus nu a mai zubrat. Au fost toti in doliu.

The longest Sunday

Not having to wake up because you never fell asleep seems hard to do. To drink wine and read a book you already read before is almost a cliché. To read what someone dear writes to you and almost hear their voice pronouncing the words takes just a bit of imagination and feeling. To laugh and share is just plain human.

To run outside in the rain at 5 in the morning is like a passage form a novel. To hold your hand and watch the city light through the wet window of a speeding car is what I can find romantic. To lay on a swing in the back yard is classic. To try and tell the future in a game of cards is mystic.

To walk down the street and know I could end up anywhere is relaxing. To make you coffee in the afternoon makes any moment of my day feel just as fresh as the moment I woke up. To lay in bed next to you and not having to say anything is more than I hoped for.

To fall asleep without a worry is like childhood all over again. To wake up in your room is something I can’t describe. To kiss you good bye with no regret is like lifting a rock of my chest.

To do all this and to smile is living the longest Sunday.

Pur si simplu

Daca ti-as spune ca te iubesc ai intelege? Daca ti-as spune ca vreau sa te vad mereu in mintea mea zambind te-ar speria? Daca ti-as spune ca nu stiu ce vreau de la tine ai pleca? Daca ai stii ca ma agat de tine la fiecare colt de strada cand nu stiu ce se poate intampla mi-ai da drumul? Daca ai intelege ce vreau sa-ti spun cand ma uit la tine si tac mi-ai raspunde?

Sunt un om de nimic. Sunt lasa si prefacuta. Ma ascund in spatele moralei si a eticii spunandu-mi mie insami si oamenilor din jur ca asta si aia nu se fac. In realitate n-am nici cea mai vaga idee ce se face si ce nu. De-asta iubesc regulile, pentru ca nu trebuie sa gandesc. Cum se zicea? Ordinele se executa, nu se comenteaza… parca. Genial. Mi-e frica sa comentez sau sa disec firul in patru cand vine vorba de tine. Nu vreau sa stiu. Prefer sa ma tarasc decat sa merg drept si sa cad. Sunt lasa si ipocrita. Daca ti-as spune ca te iubesc ai intelege?

Sunt un om de nimic. Sunt rea si egoista. Vreau sa stiu ca esti bine mereu ca sa pot sa rad cu tine. Vreau sa-ti fie bine ca sa-mi fie mie mai usor. Iar atunci cand nu-ti este bine vreau sa fii langa mine ca sa-ti traiesc pana si deceptiile si frica. Ma bucura zambetul tau pentru ca il hraneste pe al meu. Iti spun ca-mi pasa cu adevarat si in acelasi timp sustin ca egoismul se afla la baza tuturor sentimentelor noastre. Spun asta si aprind o lumanare in Biserica. Ma mir ca te mai uiti in ochii mei. Sunt egoista si ipocrita. Daca ti-as spune ca vreau sa te stiu mereu zambind te-ar speria?

Sunt un om de nimic. Sunt haotica si irationala. Vorbesc uneori cu tine fara sa gandesc ce spun. Nu am o idee, nu cred ceva neaparat, dar vorbesc si-ti urmaresc privirea in timp ce asculti. Imi dau seama de la primele cuvinte daca o sa razi de mine sau daca ai sa-mi spui "normal, ai dreptate". Nici nu ma intereseaza daca imi dai sau nu dreptate. Vorbesc ca sa umplu timpul, ca sa mai aman putin momentul in care imi explici. Nu-mi place cand zici ca nu stii. Refuz sa cred ca nu stii. Vreau sa ma placi, vreau sa crezi ca sunt desteapta, vreau sa ma tii de mana, vreau sa iti pese, vreau sa ma lasi in urma si treci mai departe. Crezi ca nu stiu ce vreau? Sunt haotica si imprastiata. Daca ti-as spune ca nu stiu ce vreau de la tine ai pleca?

Sunt un om de nimic. Sunt o lipitoare si o profitoare. Cand nu pot sau nu stiu ma astept de la tine sa poti si sa stii. De-asta urasc cand spui “nu stiu”. Nu-mi datorezi nimic si cu toate astea vreau sa fii acolo pentru mine, vreau sa ai mana intinsa cand am curajul sa ma uit in sus. Nu din marinimie sau din altruism sunt mereu gata sau ma ofer sa te ajut, ci pentru ca vreau ca si tu sa depinzi cumva de mine. As vrea sa stiu ca vei fi acolo mereu, ca nu te vei schimba decat odata cu mine si ca ce avem nu e doar in imaginatia mea bolnava. As vrea sa crezi ca sunt cu adevarat nebuna ca sa-ti pot spune ca sunt intr-un fel geloasa pe toti oamenii din jurul tau. Sunt incapabila si profitoare. Daca ai stii ca ma agat de tine la fiecare colt de strada cand nu stiu ce se poate intampla mi-ai da drumul?

Sunt un om de nimic. Sunt pur si simplu eu. Iti spun toate astea cand te ascult sau cand rad si uneori chiar cred ca intelegi si ca de fapt intre noi este o intelegere tacita. In nebunia mea gasesc subintelesuri in cele mai mici gesturi si glume. Sunt pur si simplu tot ce refuz sa cred ca sunt. Daca ai intelege ce vreau sa-ti spun cand ma uit la tine si tac mi-ai raspunde?

Mi-e scarba de mine, vreau sa-ti fie si tie si ma sperie ca probabil asa va fi.

Running around in circles

I’ve been down this road before. You would think I know my way around it. I would think there isn’t much to surprise me anymore. But you and I are wrong, my friend. Though I saw it happening to me, to you and to so many others before, I never really learned anything. Because I always think to myself “This time it’s different.” I’m such a fool. Of course it’s different, each moment is. But there’s always a pattern that tends to slip my mind.

I’ve been down this road before. I should have felt the déjà vu. But I didn’t. I just did what I always do… I trusted the person sitting next to me just because it felt good to have someone to walk with. And with that trust came the attachment and that warm feeling of safety. I thought everything was just fine, we’re walking down the road, the same road I’ve been on so many times before. Only it’s different now, isn’t it? It’s sunny and warm, the birds are singing and there are no clouds in sight. And all of a sudden my companion turns left and walks away, just like that. I’m left alone and it’s getting dark.

Typical you would say. And in some sense it is – the same old story. But I’ve been down this road before, and I will walk the same foot steps over and over again because it’s always different and all the same anyway.

Zambeste

Fiecare intamplare este o poveste in felul ei. Fiecare moment este punctul culminant al unei povesti undeva pe glob. Daca as putea sa privesc lucrurile mereu asa, probabil ca nu m-as plictisi niciodata, asa cum nu ma plictiseam acum cativa ani, cand ma uitam la oameni pe strada incercand sa le ghicesc povestea. Cum fiecare intamplare este o poveste si sunt atat de multe povesti, am inceput sa cred ca nu exista destul de multe momente pentru fiecare zambet, fericire, durere, lacrima sau imbratisare. Momentele astea se suprapun unele peste altele ca lentilele unui aparat foto. Si eu cu minte mea limitata nu pot decat sa fac cateva poze si sa pretind ca stiu lumea prin ele.

Povestea pe care vreau sa o las pe hartie si apoi sa o uit, deja nu mai este a mea. A fost, la un moment dat, dar i-am dat drumul, am lasat-o sa se evapore si sa faca condens pe peretii mintii mele iar acum curge pe o foaie de hartie. De fapt nu este nici macar o poveste, e doar o insiruire de momente, cateva poze facute prin filtrul durerii si al nedreptatii.

Imagineaza-ti o casa darapanata cu cate o usa pentru fiecare camera si o curte plina de fiare vechi si de gunoie. Imagineaza-ti o usa deschisa in fata careia atarna o bucata de perdea menita sa tina tantarii afara, dar care este facuta dintr-un material atat de prost incat poti vedea oamenii din camera. Inauntru un pat ros, verde, fara asternuturi, un dulap pe care sta un televizor, un patut de copil si un sac de dormit pe jos. Se mai vad o masa si doua scaune, toate inghesuite intr-o camaruta meschina. Acum imagineaza-ti o femeie pe la 40 de ani, slaba si machiata prost care tine in brate un copil de vreo doi anisori. Copilul e blond, are ochii verzi si se uita curios la tine, sperand ca ai venit sa ii aduci ceva. Maica-sa ii da sa manance biscuiti la litra, pisati, peste care turnase o lingura de lapte. Copilul mananca dar se uita la tine si spera.

Imagineaza-ti acum ca in camera sunt doi barbati, unu tanar de 25 de ani si un barbat in toata firea. Li se disting siluetele in fundal, undeva in spate unde am lasat camera cu perdeaua rupta. In fata camerei sta femeia cu mainile la gura si se uita la barbatii din camera. Nu mai tinea copilul in brate. Acesta se vede in prim plan cum sta descult pe iarba din curte. Sta in picioare agatandu-se cu manutele de gratiile ruginite ale gradului inchis. Se uita la tine si plange. Acum nu mai spera, acum te roaga sa il iei, sa ii dai ceva, sa faci in asa fel incat sa fie bine. Nu poti sa te joci cu el, nu poti sa-l iei in brate si sa il duci acasa, sa il cresti frumos si sa il iubesti. Poti doar sa te uiti si sa pozezi. Apoi nu-ti ramane decat sa mergi mai departe si sa te lasi chinuit de gandul ca esti neputincios in fata unei drame portretistice.

Iti poti imagina plansetul lui? Iti poti imagina tipele barbatilor din fundal? Poti auzi vocea femeii care tipa dupa copil sa se intoarca dar nu se misca din fata usii? Poti sa auzi toate astea si sa le vezi in acelasi timp si sa iti dai seama ca nu e vorba decat de un moment? Ca nu sunt ale tale si nici ale barbatilor si nici macar ale femeii alea nenorocite. Poate ca sunt ale copilului, dar nici macar ale lui. Sunt ale universului, sunt momentele vietii asteia absurde si reci. Sunt momentele pe care tu doar le vezi, chiar daca le-ai trait, si nu poti sa faci nimic cu ele. Le poti inrama in amintirea ta si sa le lasi sa te bantuie in cosmaruri sau le poti da drumul.

Iti poti imagina acum frumusetea vietii?

Punct si de la capat

Mai tii minte cand imi vorbeai despre mister? Spuneai ca nu trebuie sa spunem tot ce gandim si sa nu aratam prea mult din noi pentru a lasa loc celuilalt sa vrea mai mult. Deci misterul este contrafacut... ce trist... E un truc ieftin si asta ma face sa ma simt ca un jucator de "alba-neagra" care fraiereste oameni la balciuri.

Dar uiti ca tot pamantul e la picioarele noastre. Gol. Supus. Il vedem zi de zi. Se schimba in fata noastra fara pudoare. Se spala, se incalzeste, se cutremura. Natura ti se daruieste zi de zi fara masti, fara trucuri. Ti se pare oare natura lipsita de mister? Poti oare sa nu te minunezi in fata celui mai mic fir de iarba? Fiecare planta, fiecare floare a primit un nume, a fost sfartecata intr-un laborator si redusa la atomi, ca noi toti. Si cu toate astea, cand stai intis pe burta pe un camp, cu capu-n palme si cu ochii semideschisi sub soare vezi floarea in toata frumusetea ei, dar nu o intelegi.

Eu nu sunt o floare, dar de dragul metaforei hai sa zicem ca sunt o... tentativa de floare: un fir colorat infasurat in celofan de care atarna gratios panglici. Oamenii trec pe langa taraba si cumpara flori cu vorbe, gesturi gratioase si cu vaze de cristal. Dar cat costa o floare aproape moarta? Tu nu vezi ca dai banii pe plastice colorate si pe funde mari? De cate ori te-ai aplecat peste floarea aia goala, rezemata de marginea vazei ca sa o mirosi, ca sa ii saruti petalele? Acest sacrificiu amar, acest omagiu al frumusetii pamantesti sta acolo la tine-n casa pentru ca poarta un nume. Ai cumpara o papadie? Hai, fii ipocrit si spune "Da". Stiam ca asta o sa faci. Dar stii ca nu-i asa . O sa cumperi un trandafir, un crin, o lalea pentru ca-i pusa acolo sus la loc de cinste langa alte flori invelite-n panglici. Si tu in naivitatea ta crezi ca in spatele plasticelor se ascunde frumusetea. Iat-o! Uita-te la frumusetea mult cautata cum sta atarnand de un fir de viata in vaza. Te uiti la ea si esti mandru, nu? Esti mandru ca e a ta si ca poti sa o iubesti constient de momentul in care ii vor cadea petalele. Atunci vei spune detasat si cinic ca totul are un sfarsit.

Dar dragul meu, se sfrasise de mult, pentru tine s-a terminat dragostea si pasiunea odata cu inlaturarea panglicilor, a "misterului" tau... In fine, destul cu melodramatismele si cu metaforele. Mult noroc cu misterul tau si iarta-mi scurta dizertatie pe marginea lui. Cam atat.