Riddle

It is that which breaks all fears and clears them away,
just like the darkness disperses with its first rays.

În aşteptare

Un parc ars de soare. Un parc dintr-un oraş în care oamenii se plimbă de colo-colo grăbiţi, parcă refuzând să admită pustiul, parcă evitând să se ciocnească de privirile altora în care ar putea citi adevărul. Aşteaptă toţi schimbarea.

Un parc în care oamenii se refugiază ne mai având unde să meargă. Se-ascund de soarele nemilos pe sub copaci, copiii fac rând la ţâşnitori, iar o doamna tânără, în faţa unei măsuţe cu pliante, se uită în gol. Arse şi ele, operele sculporului stau la pozat în spatele turiştilor grăbiţi. Stau aici de mult aşteaptându-şi tăcerea.

Iar eu, ţinând de mână tot ce am, mă uit la lacul ăsta gol şi mă gandesc că undeva, în partea cealaltă a oraşului, e o coloană ce-şi aşteaptă infinitul. Dar cerul tace.

Strâng mâna şi mai tare şi zâmbesc. Eu am aşteptat destul.

Despre povesti

Sunt şi am fost mereu fascinată de poveşti. De la cele auzite, inventate în copilările, la cele citite în adolescenţă, la cele pe care mi le contruiesc acum ca să înţeleg, ca sa mă distrez şi uneori, ca să supravieţuiesc.
Povestea este o combinţie excelentă între adevăr si ficţiune, între ceea ce este şi ce ne-am dori, între ceea ce văd alţii şi ceea ce simţim noi, povestitorii sau personajele. Poveste exista in orice, în romane, imagini, sunete, obiecte, sentimente, riduri... Şi din miliarde, sau sute de mii de miliarde, a mea este doar una, una singură - unică şi irepetabilă. E o poveste pe care la un moment dat va trebui sa o repovestesc la nesfarşit, aşa cum a fost şi cum am simţit-o. Ea mă poate salva.

Face painted

The park was pretty quiet that Sunday afternoon. I was sitting on one of those green benches with the mayor’s office logo on it. Like painting the old benches makes up for the way this whole damn town looks like. I can’t believe the nerve he has, putting up a couple of swings and benches somewhere between some filthy blocks in a God forsaken ghetto and calling it a park. Then, when elections time it coming up, he’s all… I care about your family and children! Like he gives a damn about either. At least this park isn’t a dump, I thought to myself as I was staring blankly at the colorful helium balloons up in the air.

I was so caught up in my thoughts, that I didn’t even notice the people walking by. Most of them would laugh or make a smart remark as they passed by the bench I was sitting on. I didn’t even realize they were talking to me until this guy stopped in front of me and asked, do they pay you good cash to look so stupid?, and walked way. I turned my head to give him a piece of my mind, but that’s when I saw this clown sitting next to me. I had forgotten all about him, though he had been sitting there all the time making puppies and tigers and flowers out of balloons.

His face was all covered in colorful paint so I couldn’t really tell his expression. But judging by the big smile painted on his face and the fact that he was, after all a clown, I supposed he was happy. I watched him pumping balloons, twisting them into all sorts of figurines, than dropping them in front of the bench. After a while there was a big pile of balloon animals in front of the clown who was still sitting there quietly twisting that air filled rubber. I though about asking him if he was ok, but just as I preparing to do so, a little girl showed up in front of me. She had this really beautiful dark curly hair, big blue eyes and her green and white dress made her look just a little doll. Could I have a heart shaped balloon? she asked me. Of course, sweetie, I replied and got up to pick a red balloon from the jar on the ground. I pumped it up with air and stared twisting it just the way the clown did. I asked her all sorts of silly questions and tried to make her laugh and she replied politely. When the balloon was ready I knelt down and handed it to her. Here you go, I said. She took the heart I had made for her, smiled at me and asked, how much is it? And in that moment there it all became clear to me. I didn’t answer; I just stood there, on one knee, looking at that little girl. And in her big blue eyes I saw my face covered in so much colorful paint that I couldn’t really tell my own expression.

Cerul meu

Stau întinsă în pat în lumina după-amiezii şi cu ochii întredeschişi pivesc pe geam. Nu se văd decât cerul şi câţiva nori. Doar avionul acela şi urma pe care o lasă în spate îmi dau de banuit că înafara camerei acesteia calde lumea pulsează în continuare. Aş putea să mă ridic din pat şi să încerc să iau pulsul lumii, să aflu ce s-a mai întâmplat în zilele asta cât am lenevit atât de dulce. Dar de ce aş face asta? Cu mici înflorituri prezentatorii spun aceleaşi lucruri. Cu litere mari de tipar ziarele titrează mereu aceiaşi oameni. Ce-i drept, sub măşti diferite. Crezând în iluzia bunăstării oamenii cumpără mereu aceleaşi lucruri. Dar învelite altfel. Şi toate sunt, în fond, nici aşa, nici altminteri, cât eu stau aici întinsă în mirosul acesta atat de familiar şi cald. Nu mai vreau să alerg, n-am unde. Aşa că zbor şi din când în când, cu dragoste, alunec prin cerul meu.

De partea cealaltă

Nimic nu-i prea mult când totul e de vânzare. Nimic nu-i prea scump când e vorba de ego-ul tău. Nimic nu e imposibil când ai imaginea a ceea ce vrei pe frigider. Şi nimic nu contează când liberatea, morala şi bunăstarea devin unelte în construirea a ceea ce numin societate civilizată. Aruncăm la gunoi tot ce nu ne trebuie, de la mucuri de ţigară până la oameni. Şi când ego-ului nostru îi este iarăşi foame, îi reciclăm. Sau şi mai bine, stingem lumina.

***

Sper să nu-ţi fie frig, să nu te doara şi să nu-ţi fie dor. Sper să nu mă mai auzi şi să nu mă mai vezi. Sper să dispar făcând mai puţin zgomot decât am făcut atunci când am apărut. Nu cred că mai am acum ce să-ţi spun, furia nu m-ar linişti, iar dezamăgirea nu lasă loc de prea multe cuvinte. Doar imaginea a zeci, mii sau milioane de uşi trântindu-se una după alta şi închizând în urma lor nimicul.

***

Nu am răbdarea şi nici forţa necesară să povestesc sau să explic. Să zicem că este un fel exerciţiu de "zen al gândirii".

Subiectiv

Am nevoie de aer şi de lumină, de sunete şi de imagini, de lacrimi şi de zâmbete, de căldură şi de adierea vântului...
Am nevoie râsul şi de nerăbdarea unui copil, de imagini mari şi colorate afişate ostentativ ca să îmi arate ce nu sunt.
Am nevoie de o mână întinsă şi de un umăr, de conturul pe care-l recunosc noaptea aşezat lângă mine.
Am nevoie de un singur gând care să mă recunoscă.

Moment in amintire

O Dacia albastră veche cu uşi grele plecă din parcarea blocului. Pe locurile din faţă doi pasageri, o fetiţă pe la vreo 11 ani şi tatăl ei. Plecau în vizită la o mătuşă, el îmbrăcat într-o jachetă crem, ea în sarafanul portocaliu primit de Paşte. Bărbatul era atent la drum, mişca de mânerul acela lung din podea şi rotea de volan, iar fetiţa privea când luminiţele de pe bord, când uşa din dreapta ei pe care nu înţelegea de ce numai tatăl o putea deschide. Îşi imagina că tatăl făcuse asta special, pentru ca ea şi fraţii ei să nu paţească, Doamne fereste, ceva dacă merg pe drum şi deschid din greşeală uşa. Auzi un ticăit sacadat şi maşina coti de pe straduţă în bulevard.
Fetiţa îşi întoarse capul spre geam şi privi în gol un timp. Mintea îi fugi de la uşa maşinii şi de la fraţii ei la copii în general, prieteni, jocuri, vacanţă, şcoală, teme, profesoare şi apoi la colegii ei de clasă.
-Auzi tati, spuse fetiţa după un timp, dacă tu ştii că cineva face un lucru rău, dar toată lumea vrea să facă lucrul ăla, ce faci?
-Cum adică? întrebă tatăl atent la drum în continuare.
-Adică daca tu ştii că ce face un om e rău dar nimeni nu bagă în seamă lucrul ăla şi se poartă de parcă e normal, nu ceva rău, ce faci? Spui cuiva că e rău?
-Depinde...
Fetiţa lăsă privirea în jos spre pedalele maşinii. Ura răspunsul ăla.
-Păi şi dacă...
-Da' treci odată dacă treci! se răsti tatăl la un alt şofer.
Ridicând privirea de la pedale fetiţa îşi privi tatăl un moment. Cum pot oamenii mari să se gândească la atât de multe lucruri fără să se încurce? Se gândesc la servici, la cumpărături, la curăţenie, la mâncare, la factura de la lumină şi de ce a venit aşa de mult luna asta, la maşini, la emisiuni cu oameni care vorbesc mult, la preşedinţi... şi oamenii mari ştiu mereu ce e bine şi ce nu e bine, ce ai voie şi ce nu ai voie să faci. Sunt atât de multe lucruri în lumea asta la care te poţi gândi şi despre care trebuie să ştii dacă sunt bune sau sunt rele. Sunt probabil o mie, sau un milion sau un miliard de lucruri despre care ei ştiu dacă sunt corecte sau nu.
-Tata..
-Da.
-Uite, colegii mei mâzgălesc pereţii din baie şi scriu acolo tot felul de lucruri urâte. Şi
ştiu cine le scrie, dar nimeni nu zice nimic, le lasă aşa.
-E foarte urât să faci asta. Sper că tu nu scrii în baie pe pereţi pentru că numai golanii fac aşa ceva.
-Da, da, normal. Eu ştiu că asta e rău, dar nu ştiu dacă ar trebui să spun cuiva.
-Păi încercă să vorbeşti cu doamna dirigintă, dar nu poţi să dai vina pe cineva dacă nu l-ai văzut tu că scrie. Mai bine stai tu cuminte şi vezi-ţi de şcoală şi de teme şi lasă-i pe copiii ceilalţi să facă ce vor. Dacă aşa înţelg ei să se distreze...
-Aş vrea să pot să mă gândesc la un mod în care să îi fac pe toţi copiii să nu mai scrie au să spună cuvinte urâte.
-Mâţă, nu poţi să faci asta şi nici nu e bine.
-De ce?
-N-ai cum să faci toţi oamenii să fie buni, fiecare face lucrurile aşa cum înţelege. Important e să încerci să fii tu cât mai bun.
Fetiţa lăsă capul in jos dezamăgită. Ea credea altceva. Credea că toţi copii sunt buni în realitate. Că trebuie doar să ai multă grijă de ei până se fac mari ca să nu ajungă hoţi sau criminali. Credea că într-un fel toţi oamenii sunt la fel, dar că unii nu aveau părinţi şi fraţi ca ai ei care să-i înveţe să fie cuminţi. Credea că nu poţi lăsa oamenii să facă mereu ce vor, că trebuie mereu să ai grijă de toată lumea...
-Mâţă, ia şi tu cârpa aia de acolo şi sterge puţin geamul în dreptul tău că iar s-a aburit.
Fetiţa luă cârpa şi şterse geamul. Prin cerculeţul unde ştersese se vedea în oglinda retrovizoare bulevardul plin de maşini colorate, unele mai în faţă, altele mai în spate, unele mai mici, altele mai mari, pe unele le vedea cum îi depăşesc, altele stăteau cuminţi în spate, dar toate se pierdeau undeva în marele anonimat al oraşului în care se pare că doar ce-i înăuntrul tablei ăleia albastre contează.
Mai merseră un timp tăcuţi. Uşor, uşor sentimentul inutilităţii se pierdu în cuvintele tatălui ei, "important e să încerci să fii tu cât mai bun." Ani mai târziu inocenţa copilăriei se pierdu în încercarea de a stabili mereu ce e bine şi ce e rău. Dar din fericire din când în când fetiţa se mai încurca...

Parfum

Leapşa de la Vladimir.

Cafeaua proaspăt măcinată
Micul dejun pregătit în doi
Folrile de câmp şi iarba proaspăt tunsă
Rafturile ticsite de cărti vechi şi cerneala
Nisipul ud de la malul mării
Muntele şi pădurea
Îmbraţisarea caldă şi sărutul pe care le porţi zile în şir...

Dar nu în ultimul rând parfumul răcoros al răsăritului pe care l-ai aşteptat o noapte întreaga.

Moments

"There is so much more to this world than what we build" he said to me calmly. "But I guess that's the downside of evolution."
I wanted to intervene at that point with a witty personal remark on evolution, but I didn't. I just sat there and chose to simply enjoy the view and his presence so close to me. A moment of hesitation, than I turned my head to see his face. I hoped he'd do the same, see the look on my face and guess what I was thinking. But he didn't. He kept gazing at this invisible point on the horizon while his thoughts were probably way past me by now.
"So, why don't we just stop?" I asked trying to find the invisible point on the horizon.
"Stop?" he asked with a smile and finally turned his head to me.
"We can't turn back now" I said "we've come too far. I guess in the end, we got what we deserved, both bad and good. So, we might as well enjoy it."
"What is there to enjoy?" he asked.
I supposed he waiting for an answer that would make this conversation turn a little lighter. But I was in no mood for absurd and comic comments on existential symbolism.
"There's so much to enjoy..." I replied. "Don't forget, we get to pick the moment we want to stop in."
"And hopefully, get lost in."
And right there, on the roof top, the smile that came with that last sentence made me realize i had nothing to be afraid of. There really was no turning back. Only an endless series of moments, each of them unique in their perfection.

Lumină şi culoare

Fără început şi fără sfârşit, cu lumină şi culoare din suflet, o promisune de demult pe care cerul nu ne lasă să o zgâriem.

Puncte de suspensie

Gandeste drept, calculeaza posibilitatile, prevezi consecintele si alege corect. Alb, plastifiat, partrat, biodegradabil, inodor, transparent, dublu, simplu, degresat, ermetic, conditionat, programat. Alege si potriveste-le intr-un sistem de valori minimale. Umple cu ele golurile din constiinta.

Imagineaza-ti ce-ar fi daca intr-o dimineata ne-am trezi alegand sa nu alegem nimic? O mare masa de neintegrati care oricum nu mai au in ce sa se integreze, deci o mare masa de adaptati. Pana una, alta fumez tigara de filtru pentru ca asa e. Pentru ca nu poti alege sa deschizi usa ridicand de clanta, ci doar apasand-o.

Inteleg toate astea si nu trebuie sa mi se repete de o mie de ori ce este realitatea. Cand ma uit la un grup de oameni holbandu-se la dreptunghiul desenat cu creta pe perete zambesc in sinea mea. Ei nu stiu ca de fapt, cheia e la mine. Asta-i realitatea. Si supravietuiesc in ea pentru ca impart cheia.

Love actually

Craciunul asta am invatat cateva lucruri care au facut ca sarbatorile sa straluceasca mai mult ca niciodata. Am invatat ca vulgaritatea si mercanitilismul sunt inevitabile, dar nu trebuie sa ne invartim in jurul lor; am invatat ca oamenii pot zambi din complezenta, dar ochii unui copil iti vor oglindi intotdeauna adevaratul zambet din suflet; am invatat ca poti cumpara zeci de globuri si de cadouri, dar in si sub pom vei observa mereu acel glob sau acel cadou; am invatat ca desi auzi acelasi colind de o mie de ori acesta nu pierde niciodata, nimic din frumusetea si puritatea sa. In cele din urma am inteles ca pana si dintr-un film prost poti invata ca “love actually is everywhere.”

If I...

If I had a dream, that I could dream for us,
I'd dream of colors melting in the sky...

The promised land

We call this land our own, I said to myself as I was looking down at the City of Lights from the highest tower. We call it the land of all opportunities, I thought as my mind slowly began to wonder. I looked up at the sky to try and see the stars. But I guess my eyes were too tired, or maybe my mind was playing tricks on me again, because I couldn’t see any stars in the sky. Maybe they don’t need them anymore, I thought. The city has built its own stars now; it has no need for the sky and what it has to offer.

I looked over to the darker side of the city and noticed the God Factory. Tiny little Gods were manufactured every day, one for each need and every one of them replaceable. All of a sudden I realized I was alone in my tower, a tower I had built myself outside the City of Lights. But the bricks I used weren’t mine, some had been given to me and some I had stolen. Should I burn down the tower and go live in the streets like a beggar? I asked myself.

I took one last look at the city. Although the lights covered the dust in the streets and the gray buildings, somehow I was still able to see what daytime uncovered with cruelty: the cold armor of a living machine. If I take down each and every brick of my tower, will you build a world with me?