Î-ţi pasă?

Nu ştiu dacă sunt sau dacă am fost vreodată ceea ce se poate numi "patriotă." Desigur, în copilărie făceam eforturi disperate să văd în harta României imaginea unui buchet de flori aşa cum ne spusese dna Învăţătoare. Am încercat să o privesc din tote unghiurile. Am scris şi o compunere pe tema asta. Dar dintr-un motiv sau altul, de fiecare dată când îmi relaxam privirea, ca într-un test Rorschach, vedeam mereu acelaşi lucru: un peşte.

Ştiu că nu sunt singura care a trecut prin asta, aşa cum ştiu că nu sunt singura care se întreabă de ce imnul nostru naţional pleacă de la premisa că suntem toţi adormiţi, sau, şi mai rău, în comă de ceva timp. Şi mai sunt multe pe care nu le înţeleg despre români şi România, dar nu vreau să comentez asta aici. Sunt sigură că toată lumea are o teorie despre "de ce nu merg bine lucrurile în ţara asta." Eu, cu tot cu facultatea mea de sociologie, nu mă mai pronunţ. Poate că m-am dat bătută înainte de şah şi mat. Sau poate că încă mă mai joc fără să ştiu. Deocamdată optez pentru chill mode...

Câteva imagini mai vechi, de care chiar uitasem, care au generat acest post.

i-telefon, i-filosofie

Stând pe o bancă, în piaţa mare a unui oraş cu aere occidentale, cu vitrine mari şi strălucitoare la parterul caselor construite între două războie ale unor ţări total rupte de realitatea umilă la orăşelului, poţi vedea lumea aşa cum vrei. Sau poate că o vezi exact aşa cum este. Eternă şi fascinantă, dilatată în timp şi comprimată în imagini, ironică, sfidătoare, acidă, îşi etalează cu mândrie rafturile ticsite de iluzii la mâna a doua pe care cei dintâi proprietari le-au schimbat de mult pe visele de noapte ale unui somn bun.

Stând pe bordura prăfuită, nu de mult schimbată din grija mai marilor conducători preocupaţi de bunăstarea polisului, şi cu ochii aţintiţi la trecătorii care se perindă prin faţa vitrinelor, nu poţi vedea lumea decât aşa cum este. Sau cum ţi se desfăşoară în fata ochilor. Doar de la brâu în jos, forfotesc prin piaţă o sumedenie de picioare în pantaloni călcaţi la dungă, şireturi strânse cu grijă peste pantofii lustruiţi, stropiţi doar pe ici, pe colo cu câte o picătură de noroi. Vezi cum calcă pe ciment, pe piatră, pe iarbă şi pe apă, cum îşi lasă noroiul pe bordura prăfuită şi-apoi vezi roţile caleştilor cu cai albi gonind pe străzile pietruite, ridicând frunzele toamnei în urma lor.

***

Te uiţi la telefon, e ora patru. S-a făcut răcoare, aşa că îţi aranjezi mai bine eşarfa în jurul gâtului şi cauţi cu privirea o bancă pe care să poti să te aşezi o vreme, să-ţi pui gândurile-n ordine. E nedrept, îţi spui întorcând caseta în walkman, dar până la urmă totul e relativ.

Prea mult, prea prost

Daca e sa fie, atunci sa fie campanie. Si daca e campanie, atunci sa fie proasta. Si daca e sa fie proasta, macar sa fie multa. Sinteza lunii:

PSD – Cristian Diaconescu – E timpul sa schimbam Bucurestiul.
Dragul meu, ai intarziat vreo 20 de ani… Pentru unele schimabri e prea devreme pentru ca nu ne putem urca din grajd in pat (vezi tomberoanele ecologice frumos colorate care se desarta toate la un loc), iar pentru alte schimbari este prea tarziu (vezi strada Lipscani care trebuie practic reconstruita de la temelie, vezi fabrici, uzine sau casa Radio). Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca acest slogan este total nepotrivit pentru un public care s-a plictisit sau care de fapt nu a fost niciodata capabil sa ia initiativa. Ma lasi?...

PD-L – Vasile Blaga – Dintr-o bucata.
Clar. Pana aici. S-a terminat. Omu asta nu sta la discutii… este fix imaginea “basescuiana” transmisa foarte subtil… ca gen, noi nu ne prindem, stii? “Solutii, nu discutii!” spunea parca un afis similar. M-a dat pe spate. Exact de asta avea nevoie bucuresteanul, de unul, nene, care sa ti-o zica pe fata, care sa iti desfaca cinsiti geanta in fata si sa iti arate exact ce iti fura. Pai ce-nseamna asta? Ajungi acasa, iti dai seama ca nu mai ai portofelul si telefonul mobil si incepi sa te intrebi… “Dar parca telefonul il lasasem la birou”. Nu, pe fata si dintr-o bucata. Ia naibii geanta cu totul. Bravo, nota 10!

PNL – Ludovic Orban – Pune Bucurestiul pe roate.
Asta chiar e o idee buna. Serios. Acum cateva sapatamni am vrut sa plec la munte si de la mine din Militari pana la iesirea din Bucuresti am facut 2 ore. Si de acolo pana la Brasov mai e de mers. Deci mai bine merge Bucurestiul cu totul pana la Brasov. Facem din toata tara asta un mega-bucuresti sau un meta-bucuresti. Pe de alta parte daca dam putin ceasul inapoi si ne amintim de incidentul de asta-iarna, mie domnul Orban mi se pare un om care ar pune mai degraba orasul sub roate ;). Iar daca ati observat cumva prin oras caravana cu dansatoare, eu zic ca este o copie dupa “Dansez pentru tine.” Cum ar veni, care va sa zica, gagicile alea danseaza pentru bucuresti, sau cum? Gata, mi-e scarba.

PC – Codrin Stefanescu – Da-te cu tancul.
“Mami, mami, vreau si eu sus acolo pe tanc cu nenea.” - “Bine, puiule, dar numai daca imi promiti ca atunci cand te faci mare te duci frumusel cu trupele din NATO si ii omori pe nenorocitii de teroristi care s-au luat in gura cu prietenii nosti, amricanii.” Pe de alta parte cand ma gandesc la un tanc in Bucuresti ma gandesc la revolutia din ’89 si iar ma umplu de scarba. Ce vrea nenea asta de la noi? Vrea sa zica “Puneti mana pe arme, soldati?” Am intrat pe site-ul ala tancul.ro si din cele 20 de secunde cat am tinut pagina deschisa am retinul ceva legat de faptul ca Bucurestiul ar fi sub asediu. Mda, pai cam este. In momentul asta este sub asediul unei campanii deja prea mult tarate prin praful si noroiul pe care se bate. Atat.

PNG – George Becali – In slujba Crucii si a neamului romanesc.
De parca nu ar fi un subiect de misto in sine, domnul Becali tine sa isi faca campanie, cei drept, mai finut, mai modest, ca asa e crestineste. Pana acum n-am auzit sa fi aruncat cu banii in stanga si in dreapta fara numar, dar nu se stie niciodata. Acest cavaler medieval se lupa cu onoare pentru o cauza nobila. Crucea si neamul – cata simbolistica, este de-a dreptul emotionant de penibil. Acest profet si-a deschis bratele “Lasati bucurestenii sa vina la mine” – parca il aud. Nu ca sunt eu credincioasa, dar chiar trebuie sa taram prin noroi chiar si ramasitele de spiritualitate care ne-au mai ramas? Campania asta imi spune… poate ar trebui ca duminica asta la Biserica sa aprinzi o lumanare si pentru Bucuresti…

UPSC – Nusitu Sigurcine – Ridica-te si voteaza.
Merg pe strada. Vad afisul. Ma opresc. Ma uit ca proasta. Nu pot sa cred. Fac scurtcircuit la creier. Deci cum, frate? Un handicapat in scaun cu rotile care se ridica. De ce? Ca sa voteze. Absolut genial. Cel care a facut campania probabil ca s-a gandit mult inainte. In primul rand a eliminat orice simbol care a fost deja folosit: tineretul, batranii, familia, copiii, muncitorul de rand, casnica, elevii, studentii, minoritatile. Ne-au mai ramas handicapatii. Apoi s-o fi gandit ca persoanle cu handicap locomotor si-asa nu prea au cum sa vada afisul si sa se simta jigniti pentru ca oricum nu li s-au facut rampe ca sa se poata deplasa prin oras fara ajutorul a cativa tineri in forta. Asa ca, ai grija, daca nu votezi e ca si cum ai avea un handicap grav, ceea ce in Bucuresti/Romania e ca si cum ai fi oricum mort sau inexistent. Superb. Nu am cuvinte.

Independent – Sorin Oprescu – Primul pe care merita sa-l votezi
Sa ne relaxam. E independent, a facut treaba buna cu Municipalul, e om serios, dar eu citesc fraza aia: Singurul pe care nu ti-e scarba sa-l votezi. Imi pare rau, eu nu cred. Il voi vota, dar asta doar pentru ca e independent si pentru ca am primit acum cateva zile de la o domnisoara draguta un fluturas cu un mesaj care mi-a atins o coarda sensibila: “Cu 500 de euro salariu iti trebuie 2 vieti ca sa iti iei casa!” Nici n-am intors foaia sa vad ce solutie magica propune, pentru ca nu cred. Dar pe cineva tot trebuie sa votez. Il votez pe el sperand ca ne va opera pe toti si ne va baga in terapie intensiva. Sau macar sa ne anestezieze partial si s-o ardem toti high pe tripul nostru. Come to the Candy Mountain, Charlie! Oh, yeah... that’s my dream!

Una peste alta cam asta este sinteza campaniei in mintea mea. Am pus totul pe hartie si de azi nu ma mai gandesc. Nu mai vreau. La urma urmelor, il apreciez pe domnul Vanghelie, lui ii pasa. Mie nu. Not anymore.

Concluzie: Imi fac pardit: Partidul Nastureilor Comunisti (cu dedicatie speciala).

Tu

"Omul este un animal social", "Omul nu poate trai de capul lui", "Omul are nevoie si e dependent de cei din jur"... Asa se spune si pe buna dreptate. Nu poti trai singur pentru ca te nasti cu handicapul dependentei. Ai nevoie de parinti, de rude, de prieteni, de profesori, de medici, de politisiti, conducatori, de colegi, de vecini, de oamenii de pe strada, de doamna de la paine. Ai nevoie de modele, de puncte de referinta. Esti copilul parintilor tai, esti prietenul lui X, Y si Z, esti vecinul domului de vis a vis, esti elevul profesorului, esti angajatul sefului, esti cetateanul unei tari, esti numarul 180112873[...] din buletin...

Si ai nevoie de momente in care sa fii numai tu cu tine ca sa iti dai seama ca nu esti cei din jur. Te rupi pentru un timp de punctele de referinta si atunci esti Tu cu Universul. Esti un punct printre un infinit de alte puncte sau esti centrul Universului? Poti sa te rupi de tot si sa fii doar Tu? Poti sa te duci in munti si sa traiesti in ascetism. Atunci esti dependent de natura sau de Divinitate, spune-i cum vrei. Atunci ai urmari modelul celor care au facut-o inaintea ta si-ti dai seama ca nu esti doar dependent in permanenta, dar ca esti produsul a tot ce a fost inainte, a tot ce este in prezent prin inevitabila si discret-obsesiva imitare a tot ce e in jur.

Nu poti face nimic unic si nou. Nu te poti rupe de lumea asta. Nu te poti determina fara sa folosesti macar unul dintre punctele de reper care ti-au fost date. Nu poti sa exprimi o idee fara sa folosesti conventii, unelte, simboluri care sa nu fi existat deja. Insa te poti inchide in tine, poti sa ajungi sa gandesti atat de interiorizat incat sa nu existe cuvine care sa poata exprima ce crezi, ce simti. Poti sa ajungi sa fii tu cu tine intr-un loc pe care nici tu nu il intelegi cu mintea pe care ti-a format-o societatea. Poti sa ajungi sa simti un lucru ce nu poate fi verbalizat. Si-ti dai seama ca ceea ce crezi si simti nu are nici o valoare in lumea de care esti dependent si de care nu te poti desprinde. Si-atunci iti dai seama cat de singur esti de fapt.