Filme care nu m-au lasat rece

Am primit leapsa de la Vladimir - nu inteleg de ce, stie ca nu ma prea uit la filme si ca va iesi un post cliseic. In orice caz, nu pot scrie despre filme care m-au impresionat sau care mi-au schimbat viata pentru ca nu exista. Dar ca sa raspund provocarii voi nominaliza cateva filme care nu m-au lasat rece.

American Beauty este primul film care a reusit sa imi spuna ceva. Asta se datoreaza poate varstei, sau poate pur si simplu imi doream sa cred in frumusetea aceea. Nu stiu. E un film pe care l-as revedea oricand.

Desi in general filmele facute dupa carti nu sunt la fel de bune care operele literare, au fost cateva filme cum ar fi Numele trandafirului, 1984 sau Marile Sperante care au reusit sa prinda cu ajutorul imaginii dimensiuni noi ale povestii, ale ideii originale. Probabil ca in aceasta categorie ar mai putea intra cateva filme, dar acum nu mi le amintesc.

Sigurul film care a reusit sa imi schimbe intr-o anumita masura modul de a gandi este What the bleep do we know? L-am vazut inainte sa citesc cartea - da, este facut dupa o carte - si poate din acest motiv mi s-a parut atat de bun. Este intr-adevar un film documentar care iti pune in miscare rotitele prafuite si anchilozate din cap. Pentru mine cel putin, asa a fost.

Nu pot trece cu vederea Jesus Christ Superstar, un film exceptionar atat din punct de vedere artistic, dar si pentru ca reuseste sa abordeze original o astfel de tema fara sa cada in pacatul exagerarii, al naturalismului sau al romantarii inutile.

Desi sunt sigura ca mai sunt si alte filme demne de mentionat aici, nu ma voi lungi si am sa inchiei cu un film foarte drag mie, Eduard Scissors Hands. Nu numai ca Johnny Depp este genial, dar filmul asta e singurul care a reusit sa ma faca sa simt ca mi-a fost trimis un mesaj mie, personal. Sau poate chiar sunt o ciudata.

In fine, dau leapsa mai departe care Dragos.

Running around in circles

I’ve been down this road before. You would think I know my way around it. I would think there isn’t much to surprise me anymore. But you and I are wrong, my friend. Though I saw it happening to me, to you and to so many others before, I never really learned anything. Because I always think to myself “This time it’s different.” I’m such a fool. Of course it’s different, each moment is. But there’s always a pattern that tends to slip my mind.

I’ve been down this road before. I should have felt the déjà vu. But I didn’t. I just did what I always do… I trusted the person sitting next to me just because it felt good to have someone to walk with. And with that trust came the attachment and that warm feeling of safety. I thought everything was just fine, we’re walking down the road, the same road I’ve been on so many times before. Only it’s different now, isn’t it? It’s sunny and warm, the birds are singing and there are no clouds in sight. And all of a sudden my companion turns left and walks away, just like that. I’m left alone and it’s getting dark.

Typical you would say. And in some sense it is – the same old story. But I’ve been down this road before, and I will walk the same foot steps over and over again because it’s always different and all the same anyway.

Vestitorii primaverii

Ma duceam la centrul de copii unde fac voluntariat. Nu o spun pentru a scoate in evidenta bunatatea si altruismul meu. Nu cred in altruism, insa are relevanta pentru mica mea poveste. In fine, eram in metrou, intre Unirii si Eroii Revolutiei - ironic daca stau sa ma gandesc ca la mijloc e Tineretului - si ma gandeam la problemele sociale din tara asta, la toate nedreptatile la care sunt supusi niste copii nevinovati, la ce merge prost in tara si la ce am putea face pentru a schimba situatia. Am coborat.

Am urcat treptele ascultand Bob Dylan, am iesit si m-am oprit langa gura de metrou sa trag un fum si sa scriu un SMS. Peste muzica daca la maxim in mp3 player am auzit niste tipete familiare. Am ridicat capul si am vazut in fata mea vestitorii primaverii. Bisnitari pe marginea drumului cu niste cutii mari de carton care vindeau la suprapret zambile si ghiocei - bani neimpozabili, dar asta-i alta poveste.

O femeie in varsta, care vinde ghiocei, se certa pe "teritoriu" cu un barbat care vindea zambile. Barbatul o tragea de brat sa plece de langa standul lui cu marfa si sa se mute pe partea cealalta a bulevardului. Femeia, bineinteles ca nu voia. Pe partea cealalta nu e gura de metrou, e un cimitir, ce-i drept, da nu se compara cu gura de metrou. Daca as fi avut un player mai bun, care sa poata acoperi discutia as fi zis ca barbatul o invita pe femeie la dans pe muzica ce se auzea doar in urechile mele, insa din pacate ii auzeam certandu-se. Femeia se zbatea sa iasa din mainile brabatului care o tinea cu forta de brat. "Du-te, mamaie, vis-a-vis... Ce mama ma-tii - adica bunica-sa, se pare - nu-intelegi?" Femeia totusi riposta.

S-a oprit un trecator, un brabat pe la vreo 65 de ani sa se ia de vanzatorul certaret. Discutia devenea din ce in ce mai interesanta. Au dat-o in politica putin - inevitabil -, apoi o scurta lectie de cultura civica mai din topor care s-a terminat cu invitabila replica "Tara de rahat. Unde e politia acuma?" Si cum ironia sortii e mereu gata sa ne dea o palma cand ne asteptam mai putin, chiar in acel moment a trecut un politist pe langa noi, absent, cu o nepasare ce frizeaza batjocura. Politistul a intrat grabit la metrou, spalandu-se pe maini ca Pilat din Pont.

Dar justitia nu e oarba! Are strabism. Pacea a fost, bineinteles, restabilita in momentul in care un barbat cu tenul masliniu si cu o burta cirotica l-a gonit pe barbatul in varsta cu care n-a dus prea multa munca de convingere si i-a aratat doamnei cu ghioceii un loc potrivit pentru activitatea comerciala. Adica peste drum. Barbatul in varsta a plecat injurandu-l pe Basescu, femeia cu ghioceii si-a luat traista in spate, iar eu, in semn de protest, am aruncat tigara pe jos, chiar langa cosul de gunoi si am cotit-o pe o straduta spre centrul de copii.

Tu

"Omul este un animal social", "Omul nu poate trai de capul lui", "Omul are nevoie si e dependent de cei din jur"... Asa se spune si pe buna dreptate. Nu poti trai singur pentru ca te nasti cu handicapul dependentei. Ai nevoie de parinti, de rude, de prieteni, de profesori, de medici, de politisiti, conducatori, de colegi, de vecini, de oamenii de pe strada, de doamna de la paine. Ai nevoie de modele, de puncte de referinta. Esti copilul parintilor tai, esti prietenul lui X, Y si Z, esti vecinul domului de vis a vis, esti elevul profesorului, esti angajatul sefului, esti cetateanul unei tari, esti numarul 180112873[...] din buletin...

Si ai nevoie de momente in care sa fii numai tu cu tine ca sa iti dai seama ca nu esti cei din jur. Te rupi pentru un timp de punctele de referinta si atunci esti Tu cu Universul. Esti un punct printre un infinit de alte puncte sau esti centrul Universului? Poti sa te rupi de tot si sa fii doar Tu? Poti sa te duci in munti si sa traiesti in ascetism. Atunci esti dependent de natura sau de Divinitate, spune-i cum vrei. Atunci ai urmari modelul celor care au facut-o inaintea ta si-ti dai seama ca nu esti doar dependent in permanenta, dar ca esti produsul a tot ce a fost inainte, a tot ce este in prezent prin inevitabila si discret-obsesiva imitare a tot ce e in jur.

Nu poti face nimic unic si nou. Nu te poti rupe de lumea asta. Nu te poti determina fara sa folosesti macar unul dintre punctele de reper care ti-au fost date. Nu poti sa exprimi o idee fara sa folosesti conventii, unelte, simboluri care sa nu fi existat deja. Insa te poti inchide in tine, poti sa ajungi sa gandesti atat de interiorizat incat sa nu existe cuvine care sa poata exprima ce crezi, ce simti. Poti sa ajungi sa fii tu cu tine intr-un loc pe care nici tu nu il intelegi cu mintea pe care ti-a format-o societatea. Poti sa ajungi sa simti un lucru ce nu poate fi verbalizat. Si-ti dai seama ca ceea ce crezi si simti nu are nici o valoare in lumea de care esti dependent si de care nu te poti desprinde. Si-atunci iti dai seama cat de singur esti de fapt.

Portretul contemporanului

Cine sunt eu? Sunt un fel de tu in alta varianta. Cine esti tu? Un fel de eu. Nu conteaza ca tu esti mai destep sau eu sunt mai frumoasa, ca tu ai ochii verzi si eu ii am banal de caprui. Pana la urma, oricum suntem centrul Universului in egoismul nostru si geniali prin simplul fapt ca suntem contemporani unul celuilalt. Si sa nu uitam ca indiferent de capacitatile noastre de orice gen, noi - "tineretul din ziua de azi" suntem, inevitabil, studenti.

Dar sa lasam subiectivitatea de o parte si sa obiectualizam. Cine este acest student? Este tanarul care poarta dupa el prin RATB sau prin metrou o mapa cu foi si-un pix pe care le tine strans in brate, stand jos pe scaun si evitand cu orice pret privirea dusmanoasa a unei doamne in varsta care se tine de bara in fata lui. Tanarul student este eminamente in permanenta lipsa de bani si asta ii ghideaza intreaga experienta academica. El vine la facultate cu vise mari. Fie ca viseaza sa termine magna cum laude, fie ca isi doreste libertate, fie ca viseaza sa scape de gura parintilor, fie ca viseaza la o cariera stralucita sau la cupa de cunostinte acumulate cu greu in 3, 4, 7 ani. In fine, studentul viseaza. Chit ca sta la camin sau acasa cu parintii, studentul stie ca asta e doar o solutie de moment pana cand va termina facultatea si se va angaja la o firma unde va fi respectat si apreciat, sau de ce nu, isi va deschide propria afacere, optiune atat de buna intr-o lume, o Europa, o tara atat de minunant de capitalista. El stie ca e vorba doar de o scurta perioada de timp pana cand va avea casa, masina, cariera, viata lui.

Insa pana la atingerea scopului studentul nostru curajos nu poate trai doar din banii de la parinti si din mancarea trimisa de acasa. El trebuie sa inceapa sa fie independent. Asa ca plin de sperante isi cumpara Anuntul, isi pune CV-ul pe ejobs, intreaba in stanga si in dreapta, se duce la interviuri pana cand primeste mult doritul loc de munca. "Part time, nu e nevoie de experinta, constinte PC (Word si Excel, sau macar Notepad), salariu atractiv, sanse de promovare...", cel mai probabil un call center. Stundetul se duce constiincios, zi de zi, la munca. Daca are internet acolo isi pune chiar si status "@work" urmat sau nu de un sad face. Insa e mandru de ceea ce a realizat si patria ii multumeste pentru ca a intrat in randul lumii contribuabililor. Bravul student, in postura sa de intelectual in campul muncii nu-si mai permite sa dea pe la facultate zilnic. Un curs de'ici, un seminar de'colo si se trezeste in sesiune. Acum incep noptile nedormite, cafelele nesfarsite, scrumierele pline, cursurile innegrite de la constiincioasa xeroxare la a 'enspea mana si aceleasi modalitati de a copia cu mici variatiuni. Insa stundetul trece de sesiune mai mult sau mai putin prafuit, cu cateva restante, dar nu-i bai, asa e in facultate. El stie ca in vara oricum o sa ia o nota mai onorabila si-o sa-i arate aluia de... ca nu-i el chiar asa de prost.

Nu in ultimul rand, studentul are o viata sociala. Daca nu este un Sapte Seri ambulant in materie de baruri, cluburi, cafenele, atunci stie cu siguranta care e cel mai bun loc pentru orice. El stie ce-i aia o betie pe cinste si viata de noapte. Are prieteni cu care isi impartaseste opiniile la un suc, la o tigara sau pe mess si nu are nevoie de aprobarea nimanui pentru ca el are deja opinii formate. Studentul are de regula si o relatie pe care o onoreaza in cateva zile fixe pe an, 14 februarie, 1 si 8 martie, doua zile de nastere si 25 decembrie.

Insa ceea ce e este interesant de urmarit e metamorfoza tanarului student, caci el nu ramane neschimbat pe parcursul gloriosilor ani de studiu. Dupa multe ore de practica neplatita, dupa ce a vazut mai mult exteriorul decat interiorul usilor, dupa ce a facut pe reportofonul in amfiteatru, dupa ce si-a expus cu brio cateva idei la seminarii, dupa ce a votat aiurea o data sau de doua ori (de parca ar conta), dupa ce a participat la o serie de actiuni revolutionare menite sa modifice reforma si dupa ce a realizat ca 800 de lei pe luna inseamna mai putin de un euro pe ora, neinfricatului student ii este clar: tre sa se care din tara.

Zambeste

Fiecare intamplare este o poveste in felul ei. Fiecare moment este punctul culminant al unei povesti undeva pe glob. Daca as putea sa privesc lucrurile mereu asa, probabil ca nu m-as plictisi niciodata, asa cum nu ma plictiseam acum cativa ani, cand ma uitam la oameni pe strada incercand sa le ghicesc povestea. Cum fiecare intamplare este o poveste si sunt atat de multe povesti, am inceput sa cred ca nu exista destul de multe momente pentru fiecare zambet, fericire, durere, lacrima sau imbratisare. Momentele astea se suprapun unele peste altele ca lentilele unui aparat foto. Si eu cu minte mea limitata nu pot decat sa fac cateva poze si sa pretind ca stiu lumea prin ele.

Povestea pe care vreau sa o las pe hartie si apoi sa o uit, deja nu mai este a mea. A fost, la un moment dat, dar i-am dat drumul, am lasat-o sa se evapore si sa faca condens pe peretii mintii mele iar acum curge pe o foaie de hartie. De fapt nu este nici macar o poveste, e doar o insiruire de momente, cateva poze facute prin filtrul durerii si al nedreptatii.

Imagineaza-ti o casa darapanata cu cate o usa pentru fiecare camera si o curte plina de fiare vechi si de gunoie. Imagineaza-ti o usa deschisa in fata careia atarna o bucata de perdea menita sa tina tantarii afara, dar care este facuta dintr-un material atat de prost incat poti vedea oamenii din camera. Inauntru un pat ros, verde, fara asternuturi, un dulap pe care sta un televizor, un patut de copil si un sac de dormit pe jos. Se mai vad o masa si doua scaune, toate inghesuite intr-o camaruta meschina. Acum imagineaza-ti o femeie pe la 40 de ani, slaba si machiata prost care tine in brate un copil de vreo doi anisori. Copilul e blond, are ochii verzi si se uita curios la tine, sperand ca ai venit sa ii aduci ceva. Maica-sa ii da sa manance biscuiti la litra, pisati, peste care turnase o lingura de lapte. Copilul mananca dar se uita la tine si spera.

Imagineaza-ti acum ca in camera sunt doi barbati, unu tanar de 25 de ani si un barbat in toata firea. Li se disting siluetele in fundal, undeva in spate unde am lasat camera cu perdeaua rupta. In fata camerei sta femeia cu mainile la gura si se uita la barbatii din camera. Nu mai tinea copilul in brate. Acesta se vede in prim plan cum sta descult pe iarba din curte. Sta in picioare agatandu-se cu manutele de gratiile ruginite ale gradului inchis. Se uita la tine si plange. Acum nu mai spera, acum te roaga sa il iei, sa ii dai ceva, sa faci in asa fel incat sa fie bine. Nu poti sa te joci cu el, nu poti sa-l iei in brate si sa il duci acasa, sa il cresti frumos si sa il iubesti. Poti doar sa te uiti si sa pozezi. Apoi nu-ti ramane decat sa mergi mai departe si sa te lasi chinuit de gandul ca esti neputincios in fata unei drame portretistice.

Iti poti imagina plansetul lui? Iti poti imagina tipele barbatilor din fundal? Poti auzi vocea femeii care tipa dupa copil sa se intoarca dar nu se misca din fata usii? Poti sa auzi toate astea si sa le vezi in acelasi timp si sa iti dai seama ca nu e vorba decat de un moment? Ca nu sunt ale tale si nici ale barbatilor si nici macar ale femeii alea nenorocite. Poate ca sunt ale copilului, dar nici macar ale lui. Sunt ale universului, sunt momentele vietii asteia absurde si reci. Sunt momentele pe care tu doar le vezi, chiar daca le-ai trait, si nu poti sa faci nimic cu ele. Le poti inrama in amintirea ta si sa le lasi sa te bantuie in cosmaruri sau le poti da drumul.

Iti poti imagina acum frumusetea vietii?

Pentru ca

Ma intrebi de ce te iubesc.
In nesiguranta si in confuzia ta ma intrebi adesea de ce te iubesc.
As vrea sa iti pot spune de ce,
dar nu pot.
Asa cum nu pot descrie vocea ta ca spui „iubita”
sau privirea ta cand spui „noi”.
Nu pot explica ce simt cand ma trezesc la tine in brate,
sau cand te vad asteptandu-ma pe treptele Teatrului National.
Cum as putea ore sa explic cum bate lumina peste fata ta
cand stai noaptea intins pe-o parte spre mine,
cu capul sprijinit in palma,
vorbindu-mi de iubire?
Nu pot explica in cuvinte cum de putem vorbi
prin semne
peste sinele de metrou,
tu pe un peron,
eu pe altul,
in statie la Basarab...