Inchide ochii si pune-ti o dorinta sau scri-o pe un biletel si las-o sub brad. Dormi si viseaza stelute de gheata in vant. Strange in brate persoanele pe care le iubesti si pe cele pe care n-ai invatat inca cum sa le iubesti. Cuibareste-te sub brad si priveste imaginile care se se reflecta globurile colorate. Canta un colind si zambeste. Mai departe tu stii...
Imi culeg gandurile dintr-un film pe fast forward. Las ideile sa se scurga in imagini si simboluri colorate, afisate cu grija pe panorui luminoase. Asa ca multumesc Coca-Cola ca exista si McDonalds’ ca ne salveaza de la foamete.
Ma uit la o manuta care insira liniute si bastonase pe caietul Tip1 si ma gandesc ca daca as fi manager poate as sti cum sa eficientizez procesul. Dar asta nu conteaza cand astept in statie metroul cu castile in urechi. Cu ochii in monitoarele Samsung imi fuge gandul la planul maret de ridicare a nivelului bunastarii.
In fond, chit ca beau suc la supra-pret in fast-food-uri cu fite sau ceai in cafenele elegante privesc acelasi spectacol jucat in costume diferite.
Cand ironia nu-si mai are sensul si cand teoriile se transforma-n utopie ne raman acele cai marunte ale unei folosofii pe care nu o putem cuprinde incercand sa facem totul concenrat sau diluat “adaugand apa.” Zambind de departe ne credem intelepti si-apoi ne punem libertatea pe umerii pricipiilor.
Ce cred eu? Nimic. Sunt o marja de eroare atunci cand exista documentare despre teoria conspiratiei si manipularea prin religie care ne invata cum sa gandim. Pentru ca asa este frumos si bine, sa avem toti un creier curat si proaspat spalat in fiecare zi. Intr-o lume a consumerismului sunt atatia detergenti in raft... Dar fii fericit, esti liber sa alegi.
- Alex… unde esti? Nimic. - Hai, mai, nu te mai ascunde de mine… Unde esti? Nimic. - Nu mai iesi odata? - Bau! tipa Alex si sari din spatele unui scaun. - Terminaaaa… hai sa ne jucam frumos, se miorlari Nana pe langa el. - Bine, bine. De-a ce vrei sa ne jucam? spuse zambind. - Nu stiu, dar nu cu papusile. Si nici cu masinutele sau cu Lego, m-am plictisit de astea. Usor bosumflata, Nana se lasa pe vine si intinse mainile in fata sprijinindu-si coatele pe genunchi de parca ar fi incercat sa apuce ceva. Se uita in gol un timp, apoi intreba: - Tu ce vrei sa faci? - Pai, nu stiu. Orice vrei tu. Ai chef sa iesim sa ne plimbam pe la castani? Nana ridica privirea spre el si observa cum o suvita ondulata de par ii atarna de pe frunte fix in fata ochiului stang. Isi imagina pentru un moment ca este in locul lui si se vede pe ea de sus. Vru sa se ridice, dar chiar si in picioare stand tot era mai scunda. Zambi. Copiii mai mari au grija de copiii mai mici. Mama nu avea sa-i zica nimic ca a lipsit atat de mult pentru ca era cu cineva mai mare. - Zi, vrei sa iesim? - Ah, nu… raspunse Nana parca trezita din somn. - Of, abia poate omul sa vorbeasca cu tine, spuse Alex facand pe suparaciosul. - Nu vreau sa stau cu alti copii acuma ca ei se joaca de-a politistii si eu n-am chef. Zacand asta, Nana se aseza turceste pe covor si ridica mainile spre amicul ei. - Hai si tu aici! Alex se aseza pe covor in fata ei si astepta. Stia ca-o sa-i zboare mintea la ceva si astepta sa vada la ce. - Stiu! Hai sa ne jucam de-a iarna! spuse Nana entuziasmata. - De-a iarna?.. intreba el ridicand dintr-o sprancena. Iarna e frig. - Da, dar noi eram intr-un… cum se zice… glob din ala. Da… eram intr-un gob, imbracati gros asa, cu fular si manusi si caciula si tot. Si aveam si un om de zapada langa noi si un brad. Si undeva sus era o stea. Si noi doi stateam asa… hai sa-ti arat. Nana se ridica imediat in picioare si-l trase si pe Alex de mana sa se ridice. Se puse in mijlocul camerei, il aseza pe Alex langa ea, apoi se uita in sus. - Nu ninge inca, vezi? spuse Nana intinzand o mana in fata. - Nu? Ia sa vedem… si isi intoarse si el palma spre tavan. Da, ai dreptate, nu ninge inca. Nana lasa mana pe langa corp si se uita in jos parca dezamagita. Spera ca lui sa i se para ca ninge totusi. - Dar nu-i nimic, spuse ea incercand sa zambeasca. Asteptam… zise incet, iar cu varful degetelor ii atinse palma desfacuta.
Acum stateau amandoi in picioare in mijlocul camerei tinandu-se de mana. Nu spunea nici unul nimic. Asteptau cuminti in globul de sticla. Dupa un timp Nana isi cobori privirea spre podea si spuse: - Eu cred ca toata zapada e aici, la picioarele noastre. Trebuie sa intoarca cineva globul. Ridica privirea spre el usor speriata. Dar el zambea. Nu-i raspunse. Se gandi ca probabil asteapta degeaba si ca el deja se juca de-a altceva. Intoarse capul inapoi spre zapada de pe podea si-l stranse mai tare de mana. Insa el ii dadu drumul. - Sa nu-ti fie frig, spuse el aranjandu-i esarfa la gat. Apoi isi puse bratul pe dupa umerii ei. Ningea.
We call this land our own, I said to myself as I was looking down at the City of Lights from the highest tower. We call it the land of all opportunities, I thought as my mind slowly began to wonder. I looked up at the sky to try and see the stars. But I guess my eyes were too tired, or maybe my mind was playing tricks on me again, because I couldn’t see any stars in the sky. Maybe they don’t need them anymore, I thought. The city has built its own stars now; it has no need for the sky and what it has to offer.
I looked over to the darker side of the city and noticed the God Factory. Tiny little Gods were manufactured every day, one for each need and every one of them replaceable. All of a sudden I realized I was alone in my tower, a tower I had built myself outside the City of Lights. But the bricks I used weren’t mine, some had been given to me and some I had stolen. Should I burn down the tower and go live in the streets like a beggar? I asked myself.
I took one last look at the city. Although the lights covered the dust in the streets and the gray buildings, somehow I was still able to see what daytime uncovered with cruelty: the cold armor of a living machine. If I take down each and every brick of my tower, will you build a world with me?
Stând pe o bancă, în piaţa mare a unui oraş cu aere occidentale, cu vitrine mari şi strălucitoare la parterul caselor construite între două războie ale unor ţări total rupte de realitatea umilă la orăşelului, poţi vedea lumea aşa cum vrei. Sau poate că o vezi exact aşa cum este. Eternă şi fascinantă, dilatată în timp şi comprimată în imagini, ironică, sfidătoare, acidă, îşi etalează cu mândrie rafturile ticsite de iluzii la mâna a doua pe care cei dintâi proprietari le-au schimbat de mult pe visele de noapte ale unui somn bun.
Stând pe bordura prăfuită, nu de mult schimbată din grija mai marilor conducători preocupaţi de bunăstarea polisului, şi cu ochii aţintiţi la trecătorii care se perindă prin faţa vitrinelor, nu poţi vedea lumea decât aşa cum este. Sau cum ţi se desfăşoară în fata ochilor. Doar de la brâu în jos, forfotesc prin piaţă o sumedenie de picioare în pantaloni călcaţi la dungă, şireturi strânse cu grijă peste pantofii lustruiţi, stropiţi doar pe ici, pe colo cu câte o picătură de noroi. Vezi cum calcă pe ciment, pe piatră, pe iarbă şi pe apă, cum îşi lasă noroiul pe bordura prăfuită şi-apoi vezi roţile caleştilor cu cai albi gonind pe străzile pietruite, ridicând frunzele toamnei în urma lor.
***
Te uiţi la telefon, e ora patru. S-a făcut răcoare, aşa că îţi aranjezi mai bine eşarfa în jurul gâtului şi cauţi cu privirea o bancă pe care să poti să te aşezi o vreme, să-ţi pui gândurile-n ordine. E nedrept, îţi spui întorcând caseta în walkman, dar până la urmă totul e relativ.
Lumina in camera era mereu calda, in orice anotimp. Fie ca mirosea a flori, sau a dupa-amiaza fierbite, sau a portocale, sau doar a dimineata rece, imi amintesc cum ma plimbam cu mana peste cotoarele cartilor din biblioteca. Tineam ochii inchisi, pipaiam materialul si incercam sa determin mirosul specific al fiecareia in parte. Apoi, cu un gest scurt, scoteam o carte din raft. Pare acum un sistem de alegere aleator, dar mie mi se parea ca intr-un fel cartea m-a ales pe mine. Parea ca am primit un cadou de la o forta supra-naturala care a inteles ca aceea e cartea pe care trebuie sa o citesc. Si de aici o serie de conotatii si de posibilele legaturi intre titlul cartii si starea mea de spirit, intre continutul povestii si viata mea de zi cu zi. Marile sperante, Numele trandafirului, Jocul cu Margele de Sticla, Cartea de Nisip… astazi as vedea ironia, atunci nu era decat misterul.
Cand am inceput sa mai scot nasul din carti am observat ca si oamenii sunt tot povesti, sunt protagonistii unor intamplari fascinante si pline de intelesuri ascune. Tot ceea ce gandesc, ce spun, ce fac, creaza un ecou in mine si invers. Am inceput sa cred ca oamenii sunt calea spre romanul perfect: o poveste interactiva, in care nu trebuie sa las cartea jos niciodata, in care totul are sens sau totul e absurd, in care nu poate sa-mi spuna nimeni cum se va termina povestea si daca se va termina vreodata. Asa am inceput sa iubesc oamenii si sa ma iubesc pe mine in preajma lor. Ma gandeam ca sunt de-odata atat de multe personaje, in atat de multe povesti diferite si ca le traiesc pe toate cu la fel de multa intensitate.
Dar incet, incet, am descoperit ca nu exista doar biblioteca mamei, aleasa cu grija. Am descoperit ca in afara familiei mele si a prietenilor nostri exista si alti oameni. Exista si romane de duzina, exista si omanei a caror poveste se deruleaza ca seria filmelor “Rocky” – prea mult, prea prost si fara sens. Carti si oameni impachetati frumos. File albe care se vor metafora pentru ca in realitate nu au nimic de spus, de dat.
Asa am ajuns sa vad o Sandra Brown semnata Simone de Beauvoir in fata unui Coelho mai sictirit, cu aspiratii la Dali sau macar la Eugen Ionescu. Suprarealist, absurd… in fine, tot aia e, un? Dadaismul la putere. Macar am trait momentul.
Alergand impotriva vantului imi doresc sa nu fi stiut acum ce nu stiam atunci. Bob Seger stie.
