nevermindthepurplespot

“She cried” they wrote on her tomb stone

2011-11-07T12:16:00.000-08:00

So here Iam, finally getting around to writing this article. Just like men artist in theold days used women for muses, my boyfriend gave me the idea to write thisarticle. I hope to transform this into a mini series of rants with a point.

It’s been awhile since I had a good rant. This is partly because I was lazy, and partlybecause I haven’t had anything good to rant about. But a few nights ago I foundthe following entry on the “Women’s Guide” Facebook wall: click.

I amappalled. For those of you who don’t know Romanian, I will translate the textand analyze it phrase by phrase in an attempt to establish the boundaries between feminism and stupidity. It is unfair for these types of articles andfor this type of thinking to create and change the picture of “empowered women”and “feminists”. There have been too many great women who have struggled forwomen’s rights in order to let this kind of stereotypical articles foist theirshallow values on to the next generation of young women who look for guidance.

"I love being a woman!Just think if we weren’t women, who would have had the opportunity to givebirth to such beautiful and innocent children... we would have looked at THEM(the women) with a sense of regret and mystery, wondering how it would be like."

So if I get this right, what theauthor is trying to say is that if her and the other women reading her article(hence the use a “we weren’t women”) were something else (probably males)then someone else would have to give birth. And that would be a tremendousloss. The ex-woman would envy the current woman and would somehow feel likeshe’s missing something. And that is true, but only in the case when a personis born a woman and during her lifetime is suddenly impaired, has an accidentfor example and cannot give birth anymore. In this case, it’s true, becausewomen are born with the instinct that they have to give birth. And if you areone if the feminists who doesn’t believe that, you will at least admit that oursociety and culture enforces that belief on women from a very early age. Anyway you put it, the idea is the same, for most women giving birth is somethingthey must do so if that is taken away a trauma arises.

But if you were never born a woman, how can you miss something that isnot in your nature? How can I, as a 21 century European citizen miss hunting inthe Amazonian forests?

Moving away from the logical thought behind the author’s phrases andgetting to the point of the opening statement, I fail to see how motherhood isthe only true way of fulfilling your potential as a woman. It is one of theways, correct, and many women cannot even begin to imagine a world without it.But is Mother Teresa less of a woman because she never gave birth? Should aresearcher who devoted the better part of her life to science and curing Godknows what disease bow her head in shame in front of the woman who picked herfamily over her career? Have we not gotten over this stereotype?

And I’m not saying, women, leave your babies and go to work, but respectthe one who accomplishes something, no matter what that is: family or career.And if you can do them both, and do them right, than good for you.

"If we weren’t womenwe wouldn’t have known the excitement before a date when you can’t decide whatdress to wear or what color lipstick to choose so that it matches the makeup!"

I have to start by saying, have you noticed the exclamation point (!) atthe end of that sentence?

So the second best thing about being a woman (after motherhood) is beingable to dress up for the guy who knocks you up to begin with. Cause if it weren’tfor this guy’s sperm you couldn’t get to the first great thing about being awoman. So you have get all dolled up, put on makeup that he might not evennotice and pick up the perfect dress for the perfect image of what you think hewants to see. How wonderful is that.

This lets me to believe that if you weren’t a woman, but a man, you wouldhave to rely solely on personal charm and personality. Does the author of thistext not see how insulting this is to women? We only worry about how we look infront of a man, because, as children, we should be seen and not heard. Oh,sorry, I forgot about the exclamation point. !!!

"Or wewouldn’t have known what it is to cry when a heel breaks,"

Congratulations! You found the essence of feminine drama and ultimatesacrifice. The broken heel is the symbol for the broken dreams of that wideblue eyed child who discovers that Prince Charming can fall in love with theevil step sister bitch and the Fairy Godmother can have her cell phone off thenight of the ball.

In a Wikipedia article I found 9 reasons to wear high heels and 5 of themwere sentences in which the soul verb was “appear”.

“They make the wearerappear taller.

They make the legs appear longer.

They make the foot appear smaller.

They make the toesappear shorter."

- Wikipedia “High Heel” article

I rest my case in this matter.

“Or when your bestfriend tells you that she has just fallen in love.”

Ok, I get that women enjoy their close friendships, but why do womenthink that men do not respond emotionally to their guy-friends good news? Menmay not dwell over things like a new girlfriend or their shoes wearing out(wink), but I honestly believe that if a person is truly capable of empathy heor she will share, to the full extent, the other person’s news - whether it is goodor bad.

“All these littlethings make us WOMEN. Let us enjoy them to the full!”

So here is the conclusion, at the end of our epic journey into the feminineessence. It’s the little things that make us who we are. It’s the unimportant day-to-dayroutine that sets our goals, aspirations and marks our legacy. “She cried whenher heel broke” they wrote on her tomb stone.

No! N – O. NO. How have we all come to this incredibly self center, microanalyst, resigned way of evaluating things. It’s the little things that makeyou happy maybe, it’s the little things that get you through the day, it’s thelittle things that you try to focus on when everything is shit and you feellike you are on the verge of a nervous breakdown. But it is not the littlethings that make women who they are. It was not the way she combed her hair underthat black veil that made Mother Teresa a Nobel Peace Prize winner. It was notthe butterflies in Simone de Beauvoir’s stomach before her date with JP Sartrethat made her a great writer. It was not for diet reasons that EmmelinePankhurst went on huger strike after founding the Women’s Franchise League. FlorenceNightingale didn’t put on a naughty nurse’s outfit during the Crimean War tospice things up like Cosmopolitan would let you believe.

"And ohhh yeah...Ijust love being a woman!"

Yes, I bet you do.

Absolute

2011-11-01T05:08:00.000-07:00

Sexy women, sexy car, sexy clothes, sexy life, sexy mind. Absolute joy.

My bus ride to work

2011-10-07T05:09:00.000-07:00

I'm out of inspiration. Or better yet inspiration is out of me. So I just shot whatever I saw out the window in some of the bus stops on the way to work.

Here's a slice of every day bus-riding folk experience for you.

Silent movements

2011-09-30T05:23:00.000-07:00

My first video, shot exclusively with my 0.0001 pixels phone camera :-)

Afternoon in our neighborhood

2011-08-19T01:33:00.000-07:00

Light, life, love.

Happy World Photography Day!

Tribute to the unknown artist

2011-08-10T03:25:00.000-07:00

I got a box, a big one and I glued colored pieces of paper on it to make it look nicer. I think that’s how it started.

We put the box on the desk and we collected all the pictures, both finished and half way done. If anyone asked for their picture we would give it to them, but more often than not no one claimed anything and the pictures would just lay there by the window for days after they had dried. So we collected and put them in the box hoping that they would come back to get them. We waited for days, weeks and the piles of paper were getting bigger and bigger. At some point the big box I had made started to look small.

Some of the pictures were put up on the walls for everyone to see and admire. These were the ones that had been signed. But what about the rest? What about all those other pictures belonging to the unknown artists that left them behind?

I took it upon myself to be the curator of these works. I chose the ones that were, without a doubt, made by children and I selected the pictures that were made intentionally (as opposed to spills or the papers that kids used to wipe their hands). I bent the intentionality rule just slightly to make room for serendipity. I gave them titles and tried to offer them a proper tribute.

This project has given me the opportunity to contemplate. I found great delight in the few seconds I held each one on the wall and shot. I found great comfort in the though that they will never be forgotten.

My orchid

2011-07-06T22:42:00.000-07:00

So here I am again. I feel tired in that good way. In that I've been doing something kind of way.

If someone were to ask me what I've been doing and I reply honestly, not too many people will take me seriously. It will go like: so, I've been playing board games like Operation and Snakes and Ladder and Princesses. And I've been making dolls and dressing them up. I've been coloring and putting glitter on anything. I learned how to make a moving puppet and put on puppet shows too.

It's been a while since I've been doing so many things that don't numb my brain and emotions.

Last but not least, my orchid:

Ledras Street - ground zero

2011-06-05T11:39:00.000-07:00

Nicosia is the last divided city in Europe.
Ledras is the iconic street for this division.

After the Turkish invasion in 1974, almost half of Cyprus, the northern part, was claimed by Turkey who declared the occupied areas be a "Federated Turkish State". Nicosia was therefore divided by a ceasefire line known as the Green Line. There is still no resolution in this matter as Northern Cyprus is not recognized as a sovereign state by the international community. The United Nations considers the declaration of independence by Northern Cyprus as legally invalid in several of its resolutions.

Nevertheless, a checkpoint was installed; tourists and local folks must show their id to cross over. There are many pictures on the web and also a lot of information so I will not bore you with the politics and demographics behind this. What I am trying to portray is more on the lines of cultural difference between two nations separated by war, religion and mutual discrimination, but who have cohabited for so long on such a small island.

I have tried to document the everyday city life from both sides. I tried not to get too far from the center (manly Ledras street) because it is the dichotomy created in this central point, in the heart of the city and of the country, in ground 0 if you may, that interested me.

Walking down on Ledras street (the Greek side) you feel like in any other European city tourist area: colorful shops, well known fast food chains, bookstores, music shops, cool teenagers, energetic children and so on.

And when you get to the border, the check point, there isn’t much formality. You just show your id / passport and write down on a piece of paper you full name and id / passport number. The person at customs puts a stamp on the piece of paper and that’s your visa.

Walking down on Ledras street (the Turkish side) you feel like in any other Turkish city: crowded shops, lots of jeans and sports shoes, Arabic music, cheerful restaurant owners inviting you to take a seat and eat.

I tried to photograph the same points of interest on each side (shops, posters, ads, and restaurants) but also similar situations (people shopping, children playing). I thought I would photograph more or less the same thing, but on each side, and the differences between the two cultures would speak for themselves. Much to my surprise I found similarities as well as differences and I portrayed those too. It seems to me that being forced to live on such a small island for such a long time makes certain barriers fade. And I actually found those similarities more interesting. Serendipity they call it.

*** Note: I pasted the photos two by two: Greek side vs Turkish side. There is no pattern in the way I joined the photos together, I chose weather one goes on the left or on the right according to aesthetic reasons. If you cannot tell which photo was shot where, that’s fine. I would probably have to double check that myself.

To childhood

2011-06-01T06:21:00.000-07:00

1st of June is children's day in Romania so this days holds a special significance for me. This and 1st of December (Romania's national day) are two days when my parents - tough is sounded weird to me - greeted my brothers and I with "La mulţi ani" (literally translated: "To many more years" but is the equivalent of Happy Birthday). My parents tried to make a big deal out of children's day, but for some reason it seemed artificial to me.

And no, I did not believe that greedy greeting card companies forced this holiday on us to make a profit, I was 8 for God's sake. It was simply thinking that I am not more of a child on the 1s of June than I am on any other day. Why celebrate my childhood on that day? The birthday makes sense, I was born on THAT day, but children's day? Why then and why celebrate? I was a child and my celebration was continuous through my play.

I remember I used to try to do something special on that day, but it just seemed so fake because I didn't have to try to be a child, I was a child. My birthday was different, it was special because I was gaining one year and I was realizing (not consciously) that I am assuming a new role with each passing year, with changing grades etc.

So here comes the question: why did we create this holidays for children?

Today is 1st of June, children's day, and I am so happy I got to celebrate it by making mosaics and taking pictures of the pavement because I can no longer draw on it with coloured chalk. I'm almost 24 years old and I just now get it, why we have children's day. And to all the adults out there reading this... children don't need the holiday, but you do, so enjoy it!

Women's rights

2011-05-26T07:27:00.000-07:00

The idea of this photo came to me from an episode of Sex and the City called a "A woman's right to shoes".

The main character's shoes are stolen at a baby-shower when the hostess asks her to leave them at the door because she has small children crawling about. The hostess refuses to pay back the money for the missing $485 shoes because she feels she shouldn't pay for her single friend's extravagant and irresponsible choices.

To prove a point the protagonist registers herself at Manolo Blahnik, in recognition of her just-announced marriage to herself. The mother now has to replace the shoes but at the store, the shop assistant asks the mother to either keep her children from toughing the shoes or leave them at the door.

It is the perfect example of that American way of challenging the "natural" order. And it is also a very interesting picture of the self sufficient career super-woman who not only chooses to be selfish but feels she should be rewarded it. I'm not saying all women should be mothers and house-makers, Simone de Beauvoir refused and challenged that role too, but she didn't dedicate her life to shoes either.

I therefore claim my right to boots.

A break from words

2011-05-16T23:43:00.000-07:00

Sometimes there are no words. And this is not a metaphor. Sometimes I really don't have them, I can't think of any words.

I used to be good at this, but I'm out of practice. But not to worry, I learned something new and the words will come back to me eventually.

End zone

2011-05-04T01:41:00.000-07:00

Every time I go shopping I feel like turning into a raging feminist.

But then I see some really cute sandals and it goes away.

I too am at fault here. We all break that f*ing dam.

The day

2011-04-25T14:00:00.000-07:00

It was that day
That wonderful and magical day.
It was the day I would never forget
The day the dandelions went mad.

Flowers in the wind

2011-04-14T01:38:00.000-07:00

My mother taught me about true friendship, about the love and devotion you can feel for someone.

My mother made me understand that when you have a true friend, you can share the most intimate of thoughts even after being many years apart. She showed me how, if you really have a connection with someone, you can reminisce and feel the same as you did in the early years of your friendship.

And all these memories you share with someone are not a way of living in the past, as some people may think, but glorified moments that you need to keep alive. And what better way of keeping memories alive than story telling?

Oh, those wonderful and magical stories about my mother's childhood and her teenage years... Those lively, digressing and colorful stories that I could tell by heart as if I had experienced them myself. How could one not fall in love, if not with the characters, but with the romance of it all?

I would like to dedicate this post to my mother and her beautiful and magical world.

On my mind

2011-03-21T13:45:00.000-07:00

Outside my work I haven’t written a coherent thought in a while now. I do not find that surprising considering I’ve been more or less living like a plant. I don’t need to think much at work either, so the coherent thoughts I write down in my emails to customers or colleagues have sort of become more of a reflex than a real intellectual effort.

I haven’t even felt the need to transfer to the computer the photos I took the last two weekends. Not to mention process them in Photoshop. I guess it’s just a numb phase.

The good part is we made some friends and we had the chance to go round and about, see other things, other places. I had a feeling I’m rediscovering photography.

But it’s not that, I’m not rediscovering anything, I’m simply silently struggling laid back on the beach.

Random thoughts and photos from a lazy Sunday

2011-01-25T01:26:00.000-08:00

A warm room that smells of home.

I love the way the warm water feels on the skin when I take that early morning shower, it tickles a little too. Definitely better than coffee.

Greek coffee, Turkish coffee... what's the difference? It tastes great and I don't need that cigarette. I rule. But I would enjoy a big brunch with eggs and toast and orange juice.

Oranges, that's one thing you have to love about Cyprus. They're everywhere and if you're lucky that might even be sweet tasting.

Yes, sweets! Doughnuts and pancakes and honey and... Maybe that's excessive.

We need to walk more, let's go past the highway and into the next village, there must be something interesting to see.

The houses, the hills and mountains and above all a beautiful sunset.

The Universe and I

2010-12-07T06:04:00.000-08:00

You're right. We have no role in the Universe. We might have one here on Earth, but I just cannot shake the feeling that if I look stare long enough into the abyss, it might just stare back at me.

Living between moments

2010-12-02T02:45:00.000-08:00

It's just one moment. One instant actually.

You can't take it back. You can't remake it. You can't go back to fix it.

And when that moment comes you can be either in stop light or behind it.

I saw more than I captured, and I consider my self happy and rich for it.

But there are those who see what they capture, and that's how I want to be.

The road to...

2010-11-10T00:54:00.000-08:00

We all do it, really. No matter what we do in life.

Weather you're a doctor with a God complex, saving lives everyday; or a teacher resenting the hell out of those ungrateful brats, but passing on the knowledge; or a construction worker that whistles obscenities at the leggy blond while building a respectful families home.

However some of us are doing an even better job at paving their road to hell.

Tales through the glass

2010-11-02T03:11:00.000-07:00

Over at this old, dusty and apparently forgotten shop I found all sort of toys lying around or facing the window shop as if they were looking at me.

Sounds crazy maybe, or torn from a horror movie, but it wasn't like that at all. It was as if my childhood imagination decided to drop me an unexpected visits and say hello.

And just as I used to when I was a kid, all those toys began to tell their tale.

It's all about us

2010-07-28T02:12:00.000-07:00

wanna watch something? what? i don't know, you say. wanna watch the mountain that broke it's... haha, that makes me laugh each time. no, really, what are we watching? something smart. each other.

5 loathes of bread for one bottle of vodka, i like it here.

did we go into this house? i think so. but i don't know if it's deserted. it has a huge hole instead of a window and it's full of garbage, what do you think? it's deserted? a purple door. the windows also purple. how many frames do you have left?

passion fruit outside the flat, lemons and oranges on the way to work. and the sea of course. agitated. calm. i'm so happy it's always there.

again deserted houses. these building make no sense. what a lack of coordination.

sheftalia place. "take a way" is funny every time.

so many cats, if there weren't any people this would a city of the cats. but it's better than stray dogs.

left or right, promenade or zabriskie point. yes, or old town. cathedral. antique store. the square. cinema. little street. and the water tower. i think we're running in circles. i know, that's ok, i like it this way.

veranda with ... another block of flats, but i see it from our apartment. coffee in a can and tobacco in a bag. can you roll me a ciggy and i'll make the bed? how about you roll me a ciggy and you make the bed too. wanna eat something? nah, tomorrow.

photos. books. internet. it's down again. i hate prime tel.

beach with lots of sun. ah, a bath in the sea, that would be great now. lay down. i don't know if i can swim to the border.

words evaporate in thoughts that get caught on film. or in pixels.

we roll another cigarette.

i never thought freedom would be this peaceful.

All those sweet bitter memories

2010-07-15T23:36:00.000-07:00

I woke up yesterday to the sound of sirens. Because yesterday, the 15 of July they commemorate the first attack of Turkey over Cyprus. And apart from thoughts like, oh my God, what if they attack again and why are these sirens so damn loud, I began to think of about all those collective memories that countries keep record of and celebrate or commemorate at given times.

It seems to me like we tend to accent all the violence that occurred during the existence, the rise or the fall of our country. We make a big deal out of all the wars that "freed" us for example. The war of independence is the best example. And we feel the need to express our happiness loudly omitting to think for a second that no matter the cause, nor the outcome of that war, weather it was gaining autonomy or a new piece of land, it was still a war. A war that killed people, a war that was started and lead by just a couple of men how had to prove something. You would say revolutions are different, but no matter how well justified they are on paper, we still need to at least stop for a moment and think that none of these were conducted on petal of roses. When you see the documentaries it seems like the killing and the destroying done so "well" is what we were put here to do in the first place.

And I understand why we celebrate our day of independence, the revolutions that brought us so called freedom - I'm not getting into that now - and I get why we need to remember all the wars and the terror they caused. You can't close your eyes and pretend it never happened. As you hear so often "people need to know". But it seems to me like we haven't learned anything and moreover like we are running on a spiral whose circles are getting bigger and bigger as our weapons get bigger an bigger. Nuclear weapons? How could a man of science ever invent that?

I don't want to carry on with this anymore because it's depressing. I would just like to say that I wish people would hold on more to happier memories. Like this English man who seemed so proud that I was taking pictures of his car. I can even imagine the day he bought it. What I love about this car is that it no longer represents the desire for materialistic goods. It's a beautiful memory of an old man retired in Cyprus to live out his golden years.

One point of view

2010-06-11T02:06:00.000-07:00

I haven't been in this sport for long. And I'm not exactly the one to give advice on photography. But I feel like I learned a couple of things.

Like don't try too hard to conceptualize everything, some things speak for themselves. And some won't get the message across no matter how hard you want them to.

Don't be lazy. The objects only seem come closer when zooming. If your lens can't focus anymore, that's when you're too close. And nothing looks the same from different angles.

Lighting is important, never underestimate it.

Improvise, brainstorm on your own. Even if you think it may not look that good try it anyway if you never did it before.

Don't be afraid to ask and accept criticism. You may get great ideas. And most of all be self-critical. But not to the point where nothing's good enough. You are where you are.

And don't take photos just to show off where you've been or what your camera can do. Art is selfish enough as it is. Try to give a little too. :)

And there's more where that came from, but I don't want to go over my head. I'm not over cliche landscapes yet.

Plastic

2010-05-25T12:02:00.001-07:00

Take out my eyelids
Fill up my chest
Remove my hips
And inject my face.
Pull my skin
Stretch my legs
But whatever you do
Don't forget
More plastic please.

Le secret

2010-05-24T23:22:00.000-07:00

La lune a un secret,
Elle se cache derrière les arbres
Et les bâtiments.
Elle suive mon voyage
Entre les étoiles.
La lune a un secret,
Elle disparaît dans les nuits de solitude
Et revienne quand j’ai plus besoin d’elle.
La lune a un secret,
Elle me protège.

Zbor

2010-02-22T11:44:00.000-08:00

Statea drept pe varful stancii cu ochii la vaporul din departare. Se concentra pentru a gasi punctul cel mai apropiat pe care s-ar putea opri sa se odihneasca odata plecat. Caci valurile erau mari si pana la vapor era drum lung.

Isi ridica aripile incent si-apoi le aseza usor la loc. Incepura sa ii amorteasca. Dar nu putea pleca, vantul batea din fata si asta l-ar incetini.

Nici un dig, nici o barca, doar marea adanca intre el si vapor. Nu avea cum sa ajunga. Chiar si daca i-ar bate vantul din spate si tot n-ar fi de ajutor prea mare. Ar trebui sa zboare pana undeva sus de tot si de acolo sa planeze catre vapor. Si daca nu ajunge destul de sus?

Atunci auzi un zgomot familiar. Intoarse capul si-i vazu iar pe toti. Erau iar adunati pe malul marii si zburau in cerc in jurul unui om care-i hranea. Uneorii, oamenii se mai gandesc si la altii.

A stat o vreme acolo pe stanca, uitandu-se la fratii lui cum zboara in cerc. La ce bun sa zbori in cerc? se gandi el. In cerc poti sa si mergi, nu-i nevoie de aripi. Si-o lua in sus spre cer.

Ascuns in perdea

2009-11-08T08:21:00.000-08:00

Cand eram mica intreaga mea lume se invartea in jurul unor explicatii in care credeam un pic prea mult, explicatii ce aveau la baza niste creaturi micute izvorate din ceea ce cu tact numeste psihologia imaginatie. Si totul frunctiona cu ajutorul acestor creaturi, de la chiuveta pana la bec. Si chiar daca am crescut intr-o familie numeroasa cu frati mai mari si cu o bunica mereu gata sa-mi raspunda la orice intrebare, dintr-un motiv sau altul, explicatiile mele mi-au fost mereu suficiente.

In mod normal ar trebui sa spun ca acum, dupa ceva ani buni si niste scoala, cunosterea si intelegerea s-au alterat in mintea mea. Acum trebuie sa incep propozitiile cu "Din punct de vedere sociologic/antopologic/al fizicii/artistic..." si sa continui cu un rationament logic bazat pe fapte, calcule, ideologii, sisteme de gandire...

Insa cu toate astea, dimineata cand ma trezesc, imi vine greu sa cred ca in alarma de la ceas nu sta ascuns, sunand intr-una ca sa ma trezeaca constiincios, un vechi prieten din copilarie... un pitic.

Falling

2009-10-16T13:57:00.000-07:00

Standing, watching, seeing, observing, interpreting, feeling, understanding, falling...

Dupa celalalt zid

2009-09-06T11:17:00.000-07:00

Continuarea de la Dupa zid.

Vorbeam in postul "Dupa zid" despre primele impresii referitoare la zona turceasca a Nicosiei, depsre prejudecati, valori si superficialitatea europeana.

Ieri, dupa ce am trecut iar zidul spre partea turceasca a Nicosiei, am avut surpriza sa mai trec un zid. Am stat de vorba un turc la varsta a doua care m-a servit cu cafea si struguri, care mi-a vorbit despre viata de acolo, despre istoria Ciprului si a Nicosiei. In ciuda casei netencuite si a hainelor obisnuite, parea destul de fericit. Am stat vreo ora la el in curte vorbind, fumand... Am schimbat numere de telefon, i-am promis ca am sa printez pozele pe care i le-am facut si ca am sa trec sa i le aduc.

Din punctul lui de vedere Ciprul este al turcilor, dar spune ca toata lumea poate trai in pace. Grecii pe de alta parte, ii privesc pe turci ca pe invadatorii care nu au ce cauta acolo. Pe pasaportul turcilor scrie "Northen Cyprus", pe cel al grecilor scrie "Repubilc of Cyprus". Turcii recunosc ca Ciprul este impartit in doua, grecii dau mai mult impresia ca se afla intr-o situatie temporara ce le ofera un usor discomfort. Turcii isi spun turci, grecii isi spun ciprioti.

Care este adevarul? Wikipedia releva o istorie plina de cuceriri de o parte si de cealalta parte, iar adevarul probabil ca e undeva la mijloc, dupa cum spune o veche vorba din popor. Dar stand la masa cu acest om si amintindu-mi discutiile cu grecii pe aceeasi tema imi dau seama, inca o data, ca nu poti arunca o privire superficiala si sa spui "Este asa..." Sau de fapt poti...

Riddle

2009-08-29T10:31:00.000-07:00

It is that which breaks all fears and clears them away,
just like the darkness disperses with its first rays.

Dupa zid

2009-08-23T06:24:00.000-07:00

Fiecare dintre noi are un set de valori la care se raportează.
Şi este normal să evaluăm lucrurile în funcţie de ceea ce
considerăm noi înşine că este bine.
Însă nu întotdeauna avem dreptul să o facem.

Ieri am avut ocazia să mă ciocnesc direct de o cultură total diferită de a mea (în particular) şi de cea europeană (în general). Am ajuns într-un oraş pe care nu-l ştiam decât din imagini, şi am cunoscut oameni pe care nu-i ştiam decât din cărţi sau din poveştile altora. Evident, a fost un şoc cultural. Nu apucam să mă mir de un lucru că mă impresiona altul şi tot aşa.

Am văzut lucruri care m-au făcut să zâmbesc ironic şi să spun, "da... tipic pentru oamenii de aici", sau "era mai bine dacă era aşa", sau "ce trist că se întamplă asta". M-am trezit referindu-mă la tot felul de stereotipuri sau pseudovalori europene şi crticând destul de dur un oraş, un popor şi o cultură pe care nici măcar nu le cunosc. Asta până în momentul în care, trecând de zona "turistică" a oraşului unde europenii se târguiau să primească "a better deal", am ajuns într-un cartier cu căsuţe. Acolo copiii se alergau cu sticle de apă fără ca părinţii sau adulţii să le zică ceva, mamele îşi aruncau copiii în braţe şi îi gâdilau în plină stradă, femeile făceau mâncare în curţi sau chiar pe stradă fără niciun fel de urmă de grijă, bărbaţii fumau liniştiţi la colţ de drum, iar turiştii nu erau nicăieri să vadă toate astea.

Şi atunci m-am gândit, cine sunt eu să arunc cu drepturile omului şi cu valorile mele în oamenii ăştia care îmi zâmbesc când mă văd cu aparatul de gât? Sigur, au problemele lor, dar oare ştiu eu care sunt defapt aceste probleme? Oare nu e mai trist că toţi turiştii stau la cafenele şi fumează criticând în linişte această lume în care se simt superiori? Oare nu e mai îngrijorător, că în tot acest peisaj, europenii sunt cei care se simt liberi pentru că au pe masă cheile unei maşini pe care o vor termina de plătit în câţiva ani? Şi în acel moment m-am simţit penibil îmbrăcată in şort şi cu aparatul la gât, trecând pe lângă femei acoperite pe cap. Mi-am dat seama ca nici măcar nu ştiu cum se numeşte basmaua aia şi care este întreaga ei simbolistică. Dar pot să critic, nu?

***

Următoarele imagini au fost surprinse în partea de nord a oraşului Nicosia (Cipru), care se afla sub ocupaţie turcească.

Î-ţi pasă?

2009-08-14T06:13:00.000-07:00

Nu ştiu dacă sunt sau dacă am fost vreodată ceea ce se poate numi "patriotă." Desigur, în copilărie făceam eforturi disperate să văd în harta României imaginea unui buchet de flori aşa cum ne spusese dna Învăţătoare. Am încercat să o privesc din tote unghiurile. Am scris şi o compunere pe tema asta. Dar dintr-un motiv sau altul, de fiecare dată când îmi relaxam privirea, ca într-un test Rorschach, vedeam mereu acelaşi lucru: un peşte.

Ştiu că nu sunt singura care a trecut prin asta, aşa cum ştiu că nu sunt singura care se întreabă de ce imnul nostru naţional pleacă de la premisa că suntem toţi adormiţi, sau, şi mai rău, în comă de ceva timp. Şi mai sunt multe pe care nu le înţeleg despre români şi România, dar nu vreau să comentez asta aici. Sunt sigură că toată lumea are o teorie despre "de ce nu merg bine lucrurile în ţara asta." Eu, cu tot cu facultatea mea de sociologie, nu mă mai pronunţ. Poate că m-am dat bătută înainte de şah şi mat. Sau poate că încă mă mai joc fără să ştiu. Deocamdată optez pentru chill mode...

Câteva imagini mai vechi, de care chiar uitasem, care au generat acest post.

În aşteptare

2009-08-13T05:50:00.000-07:00

Un parc ars de soare. Un parc dintr-un oraş în care oamenii se plimbă de colo-colo grăbiţi, parcă refuzând să admită pustiul, parcă evitând să se ciocnească de privirile altora în care ar putea citi adevărul. Aşteaptă toţi schimbarea.

Un parc în care oamenii se refugiază ne mai având unde să meargă. Se-ascund de soarele nemilos pe sub copaci, copiii fac rând la ţâşnitori, iar o doamna tânără, în faţa unei măsuţe cu pliante, se uită în gol. Arse şi ele, operele sculporului stau la pozat în spatele turiştilor grăbiţi. Stau aici de mult aşteaptându-şi tăcerea.

Iar eu, ţinând de mână tot ce am, mă uit la lacul ăsta gol şi mă gandesc că undeva, în partea cealaltă a oraşului, e o coloană ce-şi aşteaptă infinitul. Dar cerul tace.

Strâng mâna şi mai tare şi zâmbesc. Eu am aşteptat destul.

Despre povesti

2009-08-08T15:07:00.000-07:00

Sunt şi am fost mereu fascinată de poveşti. De la cele auzite, inventate în copilările, la cele citite în adolescenţă, la cele pe care mi le contruiesc acum ca să înţeleg, ca sa mă distrez şi uneori, ca să supravieţuiesc.
Povestea este o combinţie excelentă între adevăr si ficţiune, între ceea ce este şi ce ne-am dori, între ceea ce văd alţii şi ceea ce simţim noi, povestitorii sau personajele. Poveste exista in orice, în romane, imagini, sunete, obiecte, sentimente, riduri... Şi din miliarde, sau sute de mii de miliarde, a mea este doar una, una singură - unică şi irepetabilă. E o poveste pe care la un moment dat va trebui sa o repovestesc la nesfarşit, aşa cum a fost şi cum am simţit-o. Ea mă poate salva.

Face painted

2009-07-18T15:25:00.000-07:00

The park was pretty quiet that Sunday afternoon. I was sitting on one of those green benches with the mayor’s office logo on it. Like painting the old benches makes up for the way this whole damn town looks like. I can’t believe the nerve he has, putting up a couple of swings and benches somewhere between some filthy blocks in a God forsaken ghetto and calling it a park. Then, when elections time it coming up, he’s all… I care about your family and children! Like he gives a damn about either. At least this park isn’t a dump, I thought to myself as I was staring blankly at the colorful helium balloons up in the air.

I was so caught up in my thoughts, that I didn’t even notice the people walking by. Most of them would laugh or make a smart remark as they passed by the bench I was sitting on. I didn’t even realize they were talking to me until this guy stopped in front of me and asked, do they pay you good cash to look so stupid?, and walked way. I turned my head to give him a piece of my mind, but that’s when I saw this clown sitting next to me. I had forgotten all about him, though he had been sitting there all the time making puppies and tigers and flowers out of balloons.

His face was all covered in colorful paint so I couldn’t really tell his expression. But judging by the big smile painted on his face and the fact that he was, after all a clown, I supposed he was happy. I watched him pumping balloons, twisting them into all sorts of figurines, than dropping them in front of the bench. After a while there was a big pile of balloon animals in front of the clown who was still sitting there quietly twisting that air filled rubber. I though about asking him if he was ok, but just as I preparing to do so, a little girl showed up in front of me. She had this really beautiful dark curly hair, big blue eyes and her green and white dress made her look just a little doll. Could I have a heart shaped balloon? she asked me. Of course, sweetie, I replied and got up to pick a red balloon from the jar on the ground. I pumped it up with air and stared twisting it just the way the clown did. I asked her all sorts of silly questions and tried to make her laugh and she replied politely. When the balloon was ready I knelt down and handed it to her. Here you go, I said. She took the heart I had made for her, smiled at me and asked, how much is it? And in that moment there it all became clear to me. I didn’t answer; I just stood there, on one knee, looking at that little girl. And in her big blue eyes I saw my face covered in so much colorful paint that I couldn’t really tell my own expression.

O pauză de gândire

2009-05-29T14:19:00.000-07:00

Încearcă pentru câteva minute să uiţi de orice teorie, de orice carte pe care ai citit-o şi să-ţi imaginezi un lucru pe care îl descriem des.

Imaginează-ţi fericirea. Încearcă să transformi un conept într-o imagine. O imagine a ta, şi doar a ta. Ce formă are? Şi ce culoare? Unde se află ea? Îi simţi mirosul? Din ce este făcută şi cum se simte la atingere? Iar dacă ar vrea să îţi vorbească, ce ţi-ar spune?

Fericirea poate fi orice, spun unii. Dar ce anume din tot acel întortocheat "orice"?

Pentru mine e un cerc, un punct glben şi mov. Un punct infinit pe cer. Miroase a apă, a aer şi a soare. Miroase a acasă. E un punct dintr-un nor şi e caldă. Iar când se uită la mine zâmbind îmi spune să fiu. Şi-atunci înţeleg că nu doar fericirea e a mea, dar şi eu a fericirii.

Cerul meu

2009-05-25T11:16:00.000-07:00

Stau întinsă în pat în lumina după-amiezii şi cu ochii întredeschişi pivesc pe geam. Nu se văd decât cerul şi câţiva nori. Doar avionul acela şi urma pe care o lasă în spate îmi dau de banuit că înafara camerei acesteia calde lumea pulsează în continuare. Aş putea să mă ridic din pat şi să încerc să iau pulsul lumii, să aflu ce s-a mai întâmplat în zilele asta cât am lenevit atât de dulce. Dar de ce aş face asta? Cu mici înflorituri prezentatorii spun aceleaşi lucruri. Cu litere mari de tipar ziarele titrează mereu aceiaşi oameni. Ce-i drept, sub măşti diferite. Crezând în iluzia bunăstării oamenii cumpără mereu aceleaşi lucruri. Dar învelite altfel. Şi toate sunt, în fond, nici aşa, nici altminteri, cât eu stau aici întinsă în mirosul acesta atat de familiar şi cald. Nu mai vreau să alerg, n-am unde. Aşa că zbor şi din când în când, cu dragoste, alunec prin cerul meu.

Invitaţie

2009-05-23T16:20:00.000-07:00

Cu cea mai mare plăcere va invit să faceţi cunoştinţă cu copiii eco! Aici puteţi urmări desfăşurarea proiectului ecologic "O şansă pentru mediu, o şansă pentru viitor" şi puteţi lăsa mesaje copiiilor şi voluntarilor implicaţi. Mai mult, veţi găsi poze şi informaţii despre modul în care vă puteţi implica activ în proiectul nostru şi în rezolvarea problemelor de mediu în general.

De partea cealaltă

2009-04-08T14:42:00.000-07:00

Nimic nu-i prea mult când totul e de vânzare. Nimic nu-i prea scump când e vorba de ego-ul tău. Nimic nu e imposibil când ai imaginea a ceea ce vrei pe frigider. Şi nimic nu contează când liberatea, morala şi bunăstarea devin unelte în construirea a ceea ce numin societate civilizată. Aruncăm la gunoi tot ce nu ne trebuie, de la mucuri de ţigară până la oameni. Şi când ego-ului nostru îi este iarăşi foame, îi reciclăm. Sau şi mai bine, stingem lumina.

***

Sper să nu-ţi fie frig, să nu te doara şi să nu-ţi fie dor. Sper să nu mă mai auzi şi să nu mă mai vezi. Sper să dispar făcând mai puţin zgomot decât am făcut atunci când am apărut. Nu cred că mai am acum ce să-ţi spun, furia nu m-ar linişti, iar dezamăgirea nu lasă loc de prea multe cuvinte. Doar imaginea a zeci, mii sau milioane de uşi trântindu-se una după alta şi închizând în urma lor nimicul.

***

Nu am răbdarea şi nici forţa necesară să povestesc sau să explic. Să zicem că este un fel exerciţiu de "zen al gândirii".

Beyond

2009-04-03T15:06:00.000-07:00

"There's nothing left for you here" the man said in a deep, dark voice. "I say you run, and run fast."
I said nothing. I just sat there staring at him.
"Take your music and your books and run away, while you still have a chance."
Sill, I said nothing.
"Who knows, maybe there's a place out there where you can be free of this madness and of all the fears it put into you."
I took a moment and asked:
"Where to?"
"Anywhere but here."
I was beginning to question both his and my sanity, but I went along with it. I looked up to the sky and wondered where it could take me. So many wonderful places I never dared to dream of before just came rushing in head. I got scared for a moment and than I smiled.
"I think I'm going to be ok" I said.
But the man was gone. And all that was left of the world was a yellow purple sky.

Micile plăceri

2009-04-02T13:11:00.000-07:00

Because I’m loving it and it’s the real thing, because it’s like no other. We know that the future’s bright and that together we can do more. Because you just do it, for new ideas in life, for everyone on and off-line. For connecting people.

Pentru adevăraţii domni din România, numai respect. Pentru o lume liberă, plină de respect. Pentru că merităm.

Subiectiv

2009-04-01T15:29:00.000-07:00

Am nevoie de aer şi de lumină, de sunete şi de imagini, de lacrimi şi de zâmbete, de căldură şi de adierea vântului...
Am nevoie râsul şi de nerăbdarea unui copil, de imagini mari şi colorate afişate ostentativ ca să îmi arate ce nu sunt.
Am nevoie de o mână întinsă şi de un umăr, de conturul pe care-l recunosc noaptea aşezat lângă mine.
Am nevoie de un singur gând care să mă recunoscă.

Moment in amintire

2009-03-16T12:13:00.000-07:00

O Dacia albastră veche cu uşi grele plecă din parcarea blocului. Pe locurile din faţă doi pasageri, o fetiţă pe la vreo 11 ani şi tatăl ei. Plecau în vizită la o mătuşă, el îmbrăcat într-o jachetă crem, ea în sarafanul portocaliu primit de Paşte. Bărbatul era atent la drum, mişca de mânerul acela lung din podea şi rotea de volan, iar fetiţa privea când luminiţele de pe bord, când uşa din dreapta ei pe care nu înţelegea de ce numai tatăl o putea deschide. Îşi imagina că tatăl făcuse asta special, pentru ca ea şi fraţii ei să nu paţească, Doamne fereste, ceva dacă merg pe drum şi deschid din greşeală uşa. Auzi un ticăit sacadat şi maşina coti de pe straduţă în bulevard.
Fetiţa îşi întoarse capul spre geam şi privi în gol un timp. Mintea îi fugi de la uşa maşinii şi de la fraţii ei la copii în general, prieteni, jocuri, vacanţă, şcoală, teme, profesoare şi apoi la colegii ei de clasă.
-Auzi tati, spuse fetiţa după un timp, dacă tu ştii că cineva face un lucru rău, dar toată lumea vrea să facă lucrul ăla, ce faci?
-Cum adică? întrebă tatăl atent la drum în continuare.
-Adică daca tu ştii că ce face un om e rău dar nimeni nu bagă în seamă lucrul ăla şi se poartă de parcă e normal, nu ceva rău, ce faci? Spui cuiva că e rău?
-Depinde...
Fetiţa lăsă privirea în jos spre pedalele maşinii. Ura răspunsul ăla.
-Păi şi dacă...
-Da' treci odată dacă treci! se răsti tatăl la un alt şofer.
Ridicând privirea de la pedale fetiţa îşi privi tatăl un moment. Cum pot oamenii mari să se gândească la atât de multe lucruri fără să se încurce? Se gândesc la servici, la cumpărături, la curăţenie, la mâncare, la factura de la lumină şi de ce a venit aşa de mult luna asta, la maşini, la emisiuni cu oameni care vorbesc mult, la preşedinţi... şi oamenii mari ştiu mereu ce e bine şi ce nu e bine, ce ai voie şi ce nu ai voie să faci. Sunt atât de multe lucruri în lumea asta la care te poţi gândi şi despre care trebuie să ştii dacă sunt bune sau sunt rele. Sunt probabil o mie, sau un milion sau un miliard de lucruri despre care ei ştiu dacă sunt corecte sau nu.
-Tata..
-Da.
-Uite, colegii mei mâzgălesc pereţii din baie şi scriu acolo tot felul de lucruri urâte. Şi
ştiu cine le scrie, dar nimeni nu zice nimic, le lasă aşa.
-E foarte urât să faci asta. Sper că tu nu scrii în baie pe pereţi pentru că numai golanii fac aşa ceva.
-Da, da, normal. Eu ştiu că asta e rău, dar nu ştiu dacă ar trebui să spun cuiva.
-Păi încercă să vorbeşti cu doamna dirigintă, dar nu poţi să dai vina pe cineva dacă nu l-ai văzut tu că scrie. Mai bine stai tu cuminte şi vezi-ţi de şcoală şi de teme şi lasă-i pe copiii ceilalţi să facă ce vor. Dacă aşa înţelg ei să se distreze...
-Aş vrea să pot să mă gândesc la un mod în care să îi fac pe toţi copiii să nu mai scrie au să spună cuvinte urâte.
-Mâţă, nu poţi să faci asta şi nici nu e bine.
-De ce?
-N-ai cum să faci toţi oamenii să fie buni, fiecare face lucrurile aşa cum înţelege. Important e să încerci să fii tu cât mai bun.
Fetiţa lăsă capul in jos dezamăgită. Ea credea altceva. Credea că toţi copii sunt buni în realitate. Că trebuie doar să ai multă grijă de ei până se fac mari ca să nu ajungă hoţi sau criminali. Credea că într-un fel toţi oamenii sunt la fel, dar că unii nu aveau părinţi şi fraţi ca ai ei care să-i înveţe să fie cuminţi. Credea că nu poţi lăsa oamenii să facă mereu ce vor, că trebuie mereu să ai grijă de toată lumea...
-Mâţă, ia şi tu cârpa aia de acolo şi sterge puţin geamul în dreptul tău că iar s-a aburit.
Fetiţa luă cârpa şi şterse geamul. Prin cerculeţul unde ştersese se vedea în oglinda retrovizoare bulevardul plin de maşini colorate, unele mai în faţă, altele mai în spate, unele mai mici, altele mai mari, pe unele le vedea cum îi depăşesc, altele stăteau cuminţi în spate, dar toate se pierdeau undeva în marele anonimat al oraşului în care se pare că doar ce-i înăuntrul tablei ăleia albastre contează.
Mai merseră un timp tăcuţi. Uşor, uşor sentimentul inutilităţii se pierdu în cuvintele tatălui ei, "important e să încerci să fii tu cât mai bun." Ani mai târziu inocenţa copilăriei se pierdu în încercarea de a stabili mereu ce e bine şi ce e rău. Dar din fericire din când în când fetiţa se mai încurca...

Parfum

2009-03-16T11:45:00.000-07:00

Leapşa de la Vladimir.

Cafeaua proaspăt măcinată
Micul dejun pregătit în doi
Folrile de câmp şi iarba proaspăt tunsă
Rafturile ticsite de cărti vechi şi cerneala
Nisipul ud de la malul mării
Muntele şi pădurea
Îmbraţisarea caldă şi sărutul pe care le porţi zile în şir...

Dar nu în ultimul rând parfumul răcoros al răsăritului pe care l-ai aşteptat o noapte întreaga.

Moments

2009-02-10T12:34:00.000-08:00

"There is so much more to this world than what we build" he said to me calmly. "But I guess that's the downside of evolution."
I wanted to intervene at that point with a witty personal remark on evolution, but I didn't. I just sat there and chose to simply enjoy the view and his presence so close to me. A moment of hesitation, than I turned my head to see his face. I hoped he'd do the same, see the look on my face and guess what I was thinking. But he didn't. He kept gazing at this invisible point on the horizon while his thoughts were probably way past me by now.
"So, why don't we just stop?" I asked trying to find the invisible point on the horizon.
"Stop?" he asked with a smile and finally turned his head to me.
"We can't turn back now" I said "we've come too far. I guess in the end, we got what we deserved, both bad and good. So, we might as well enjoy it."
"What is there to enjoy?" he asked.
I supposed he waiting for an answer that would make this conversation turn a little lighter. But I was in no mood for absurd and comic comments on existential symbolism.
"There's so much to enjoy..." I replied. "Don't forget, we get to pick the moment we want to stop in."
"And hopefully, get lost in."
And right there, on the roof top, the smile that came with that last sentence made me realize i had nothing to be afraid of. There really was no turning back. Only an endless series of moments, each of them unique in their perfection.

Lumină şi culoare

2009-02-09T15:36:00.000-08:00

Fără început şi fără sfârşit, cu lumină şi culoare din suflet, o promisune de demult pe care cerul nu ne lasă să o zgâriem.

Puncte de suspensie

2009-02-07T04:57:00.000-08:00

Gandeste drept, calculeaza posibilitatile, prevezi consecintele si alege corect. Alb, plastifiat, partrat, biodegradabil, inodor, transparent, dublu, simplu, degresat, ermetic, conditionat, programat. Alege si potriveste-le intr-un sistem de valori minimale. Umple cu ele golurile din constiinta.

Imagineaza-ti ce-ar fi daca intr-o dimineata ne-am trezi alegand sa nu alegem nimic? O mare masa de neintegrati care oricum nu mai au in ce sa se integreze, deci o mare masa de adaptati. Pana una, alta fumez tigara de filtru pentru ca asa e. Pentru ca nu poti alege sa deschizi usa ridicand de clanta, ci doar apasand-o.

Inteleg toate astea si nu trebuie sa mi se repete de o mie de ori ce este realitatea. Cand ma uit la un grup de oameni holbandu-se la dreptunghiul desenat cu creta pe perete zambesc in sinea mea. Ei nu stiu ca de fapt, cheia e la mine. Asta-i realitatea. Si supravietuiesc in ea pentru ca impart cheia.

Jocul de-a joaca

2009-01-19T01:49:00.000-08:00

Vineri seara cu prieteni, bere, tigari, mistouri, discutii despre examene si criza financiara, biliard si cateva poze...

Doar asa... ca sa avem un motiv sa trecem peste ziua de luni...

The way I am

2009-01-14T11:27:00.000-08:00

If you were falling, then I would catch you
You need a light, I'd find a match

Cause I love the way you say "good morning"
And you take me the way I am

If you are chilly, here take my sweater
Your head is aching, I'll make it better

Cause I love the way you call me "baby"
And you take me the way I am

I'd buy you Rogaine when you start losing all your hair
Sew on patches to all you tear

Cause I love you more than I could ever promise
And you take me the way I am
You take me the way I am

Love actually

2008-12-26T04:18:00.000-08:00

Craciunul asta am invatat cateva lucruri care au facut ca sarbatorile sa straluceasca mai mult ca niciodata. Am invatat ca vulgaritatea si mercanitilismul sunt inevitabile, dar nu trebuie sa ne invartim in jurul lor; am invatat ca oamenii pot zambi din complezenta, dar ochii unui copil iti vor oglindi intotdeauna adevaratul zambet din suflet; am invatat ca poti cumpara zeci de globuri si de cadouri, dar in si sub pom vei observa mereu acel glob sau acel cadou; am invatat ca desi auzi acelasi colind de o mie de ori acesta nu pierde niciodata, nimic din frumusetea si puritatea sa. In cele din urma am inteles ca pana si dintr-un film prost poti invata ca “love actually is everywhere.”

De Craciun

2008-12-24T13:47:00.000-08:00

Inchide ochii si pune-ti o dorinta sau scri-o pe un biletel si las-o sub brad.
Dormi si viseaza stelute de gheata in vant.
Strange in brate persoanele pe care le iubesti si pe cele pe care n-ai invatat inca cum sa le iubesti.
Cuibareste-te sub brad si priveste imaginile care se se reflecta globurile colorate.
Canta un colind si zambeste.
Mai departe tu stii...

Pagini de jurnal in beton

2008-11-12T13:17:00.000-08:00

Imi culeg gandurile dintr-un film pe fast forward. Las ideile sa se scurga in imagini si simboluri colorate, afisate cu grija pe panorui luminoase. Asa ca multumesc Coca-Cola ca exista si McDonalds’ ca ne salveaza de la foamete.

Ma uit la o manuta care insira liniute si bastonase pe caietul Tip1 si ma gandesc ca daca as fi manager poate as sti cum sa eficientizez procesul. Dar asta nu conteaza cand astept in statie metroul cu castile in urechi. Cu ochii in monitoarele Samsung imi fuge gandul la planul maret de ridicare a nivelului bunastarii.

In fond, chit ca beau suc la supra-pret in fast-food-uri cu fite sau ceai in cafenele elegante privesc acelasi spectacol jucat in costume diferite.

Cand ironia nu-si mai are sensul si cand teoriile se transforma-n utopie ne raman acele cai marunte ale unei folosofii pe care nu o putem cuprinde incercand sa facem totul concenrat sau diluat “adaugand apa.” Zambind de departe ne credem intelepti si-apoi ne punem libertatea pe umerii pricipiilor.

Ce cred eu? Nimic. Sunt o marja de eroare atunci cand exista documentare despre teoria conspiratiei si manipularea prin religie care ne invata cum sa gandim. Pentru ca asa este frumos si bine, sa avem toti un creier curat si proaspat spalat in fiecare zi. Intr-o lume a consumerismului sunt atatia detergenti in raft... Dar fii fericit, esti liber sa alegi.

Prima ninsoare

2008-11-05T09:21:00.000-08:00

- Alex… unde esti?
Nimic.
- Hai, mai, nu te mai ascunde de mine… Unde esti?
Nimic.
- Nu mai iesi odata?
- Bau! tipa Alex si sari din spatele unui scaun.
- Terminaaaa… hai sa ne jucam frumos, se miorlari Nana pe langa el.
- Bine, bine. De-a ce vrei sa ne jucam? spuse zambind.
- Nu stiu, dar nu cu papusile. Si nici cu masinutele sau cu Lego, m-am plictisit de astea.
Usor bosumflata, Nana se lasa pe vine si intinse mainile in fata sprijinindu-si coatele pe genunchi de parca ar fi incercat sa apuce ceva. Se uita in gol un timp, apoi intreba:
- Tu ce vrei sa faci?
- Pai, nu stiu. Orice vrei tu. Ai chef sa iesim sa ne plimbam pe la castani?
Nana ridica privirea spre el si observa cum o suvita ondulata de par ii atarna de pe frunte fix in fata ochiului stang. Isi imagina pentru un moment ca este in locul lui si se vede pe ea de sus. Vru sa se ridice, dar chiar si in picioare stand tot era mai scunda. Zambi. Copiii mai mari au grija de copiii mai mici. Mama nu avea sa-i zica nimic ca a lipsit atat de mult pentru ca era cu cineva mai mare.
- Zi, vrei sa iesim?
- Ah, nu… raspunse Nana parca trezita din somn.
- Of, abia poate omul sa vorbeasca cu tine, spuse Alex facand pe suparaciosul.
- Nu vreau sa stau cu alti copii acuma ca ei se joaca de-a politistii si eu n-am chef.
Zacand asta, Nana se aseza turceste pe covor si ridica mainile spre amicul ei.
- Hai si tu aici!
Alex se aseza pe covor in fata ei si astepta. Stia ca-o sa-i zboare mintea la ceva si astepta sa vada la ce.
- Stiu! Hai sa ne jucam de-a iarna! spuse Nana entuziasmata.
- De-a iarna?.. intreba el ridicand dintr-o sprancena. Iarna e frig.
- Da, dar noi eram intr-un… cum se zice… glob din ala. Da… eram intr-un gob, imbracati gros asa, cu fular si manusi si caciula si tot. Si aveam si un om de zapada langa noi si un brad. Si undeva sus era o stea. Si noi doi stateam asa… hai sa-ti arat.
Nana se ridica imediat in picioare si-l trase si pe Alex de mana sa se ridice. Se puse in mijlocul camerei, il aseza pe Alex langa ea, apoi se uita in sus.
- Nu ninge inca, vezi? spuse Nana intinzand o mana in fata.
- Nu? Ia sa vedem… si isi intoarse si el palma spre tavan. Da, ai dreptate, nu ninge inca.
Nana lasa mana pe langa corp si se uita in jos parca dezamagita. Spera ca lui sa i se para ca ninge totusi.
- Dar nu-i nimic, spuse ea incercand sa zambeasca. Asteptam… zise incet, iar cu varful degetelor ii atinse palma desfacuta.

Acum stateau amandoi in picioare in mijlocul camerei tinandu-se de mana. Nu spunea nici unul nimic. Asteptau cuminti in globul de sticla. Dupa un timp Nana isi cobori privirea spre podea si spuse:
- Eu cred ca toata zapada e aici, la picioarele noastre. Trebuie sa intoarca cineva globul.
Ridica privirea spre el usor speriata. Dar el zambea. Nu-i raspunse. Se gandi ca probabil asteapta degeaba si ca el deja se juca de-a altceva. Intoarse capul inapoi spre zapada de pe podea si-l stranse mai tare de mana.
Insa el ii dadu drumul.
- Sa nu-ti fie frig, spuse el aranjandu-i esarfa la gat.
Apoi isi puse bratul pe dupa umerii ei.
Ningea.

If I...

2008-10-29T04:44:00.000-07:00

If I had a dream, that I could dream for us,
I'd dream of colors melting in the sky...

The promised land

2008-10-21T15:31:00.000-07:00

We call this land our own, I said to myself as I was looking down at the City of Lights from the highest tower. We call it the land of all opportunities, I thought as my mind slowly began to wonder. I looked up at the sky to try and see the stars. But I guess my eyes were too tired, or maybe my mind was playing tricks on me again, because I couldn’t see any stars in the sky. Maybe they don’t need them anymore, I thought. The city has built its own stars now; it has no need for the sky and what it has to offer.

I looked over to the darker side of the city and noticed the God Factory. Tiny little Gods were manufactured every day, one for each need and every one of them replaceable. All of a sudden I realized I was alone in my tower, a tower I had built myself outside the City of Lights. But the bricks I used weren’t mine, some had been given to me and some I had stolen. Should I burn down the tower and go live in the streets like a beggar? I asked myself.

I took one last look at the city. Although the lights covered the dust in the streets and the gray buildings, somehow I was still able to see what daytime uncovered with cruelty: the cold armor of a living machine. If I take down each and every brick of my tower, will you build a world with me?

i-telefon, i-filosofie

2008-10-06T06:38:00.000-07:00

Stând pe o bancă, în piaţa mare a unui oraş cu aere occidentale, cu vitrine mari şi strălucitoare la parterul caselor construite între două războie ale unor ţări total rupte de realitatea umilă la orăşelului, poţi vedea lumea aşa cum vrei. Sau poate că o vezi exact aşa cum este. Eternă şi fascinantă, dilatată în timp şi comprimată în imagini, ironică, sfidătoare, acidă, îşi etalează cu mândrie rafturile ticsite de iluzii la mâna a doua pe care cei dintâi proprietari le-au schimbat de mult pe visele de noapte ale unui somn bun.

Stând pe bordura prăfuită, nu de mult schimbată din grija mai marilor conducători preocupaţi de bunăstarea polisului, şi cu ochii aţintiţi la trecătorii care se perindă prin faţa vitrinelor, nu poţi vedea lumea decât aşa cum este. Sau cum ţi se desfăşoară în fata ochilor. Doar de la brâu în jos, forfotesc prin piaţă o sumedenie de picioare în pantaloni călcaţi la dungă, şireturi strânse cu grijă peste pantofii lustruiţi, stropiţi doar pe ici, pe colo cu câte o picătură de noroi. Vezi cum calcă pe ciment, pe piatră, pe iarbă şi pe apă, cum îşi lasă noroiul pe bordura prăfuită şi-apoi vezi roţile caleştilor cu cai albi gonind pe străzile pietruite, ridicând frunzele toamnei în urma lor.

***

Te uiţi la telefon, e ora patru. S-a făcut răcoare, aşa că îţi aranjezi mai bine eşarfa în jurul gâtului şi cauţi cu privirea o bancă pe care să poti să te aşezi o vreme, să-ţi pui gândurile-n ordine. E nedrept, îţi spui întorcând caseta în walkman, dar până la urmă totul e relativ.

Replica

2008-09-30T11:20:00.000-07:00

Lumina in camera era mereu calda, in orice anotimp. Fie ca mirosea a flori, sau a dupa-amiaza fierbite, sau a portocale, sau doar a dimineata rece, imi amintesc cum ma plimbam cu mana peste cotoarele cartilor din biblioteca. Tineam ochii inchisi, pipaiam materialul si incercam sa determin mirosul specific al fiecareia in parte. Apoi, cu un gest scurt, scoteam o carte din raft. Pare acum un sistem de alegere aleator, dar mie mi se parea ca intr-un fel cartea m-a ales pe mine. Parea ca am primit un cadou de la o forta supra-naturala care a inteles ca aceea e cartea pe care trebuie sa o citesc. Si de aici o serie de conotatii si de posibilele legaturi intre titlul cartii si starea mea de spirit, intre continutul povestii si viata mea de zi cu zi. Marile sperante, Numele trandafirului, Jocul cu Margele de Sticla, Cartea de Nisip… astazi as vedea ironia, atunci nu era decat misterul.

Cand am inceput sa mai scot nasul din carti am observat ca si oamenii sunt tot povesti, sunt protagonistii unor intamplari fascinante si pline de intelesuri ascune. Tot ceea ce gandesc, ce spun, ce fac, creaza un ecou in mine si invers. Am inceput sa cred ca oamenii sunt calea spre romanul perfect: o poveste interactiva, in care nu trebuie sa las cartea jos niciodata, in care totul are sens sau totul e absurd, in care nu poate sa-mi spuna nimeni cum se va termina povestea si daca se va termina vreodata. Asa am inceput sa iubesc oamenii si sa ma iubesc pe mine in preajma lor. Ma gandeam ca sunt de-odata atat de multe personaje, in atat de multe povesti diferite si ca le traiesc pe toate cu la fel de multa intensitate.

Dar incet, incet, am descoperit ca nu exista doar biblioteca mamei, aleasa cu grija. Am descoperit ca in afara familiei mele si a prietenilor nostri exista si alti oameni. Exista si romane de duzina, exista si omanei a caror poveste se deruleaza ca seria filmelor “Rocky” – prea mult, prea prost si fara sens. Carti si oameni impachetati frumos. File albe care se vor metafora pentru ca in realitate nu au nimic de spus, de dat.

Asa am ajuns sa vad o Sandra Brown semnata Simone de Beauvoir in fata unui Coelho mai sictirit, cu aspiratii la Dali sau macar la Eugen Ionescu. Suprarealist, absurd… in fine, tot aia e, un? Dadaismul la putere. Macar am trait momentul.

Alergand impotriva vantului imi doresc sa nu fi stiut acum ce nu stiam atunci. Bob Seger stie.

Maybe Hope

2008-09-06T10:38:00.000-07:00

I haven’t been able to write lately, I feel like I lost my voice. So I just sit around hoping for that something to happen and be once again able to speak my mind clearly. And as so often happens I found some of my deepest emotions and thoughts on the lips of the people I admire and love most, children. Take a moment to read what a child would answer to one of the most complicated questions of all - „What does love mean?”

***

'When my grandmother got arthritis, she couldn't bend over and paint her toenails anymore. So my grandfather does it for her all the time, even when his hands got arthritis too. That's love.'
Rebeca- age 8

'When someone loves you, the way they say your name is different.
You just know that your name is safe in their mouth.'
Billy - age 4

'Love is when a girl puts on perfume and a boy puts on shaving cologne and they go out and smell each other.'
Karl - age 5

'Love is when you go out to eat and give somebody most of your French fries without making them give you any of theirs.'
Chrissy - age 6

'Love is what makes you smile when you're tired.'
Terri - age 4

'Love is when my mommy makes coffee for my daddy and she takes a sip before giving it to him, to make sure the taste is OK.'
Danny - age 7

'Love is when you kiss all the time. Then when you get tired of kissing, you still want to be together and you talk more.
My Mommy and Daddy are like that. They look gross when they kiss'
Emily - age 8

'Love is what's in the room with you at Christmas if you stop opening presents and listen.'
Bobby - age 7

'If you want to learn to love better, you should start with a friend who you hate,'
Nikka - age 6

'Love is when you tell a guy you like his shirt, then he wears it everyday.'
Noelle - age 7

'Love is like a little old woman and a little old man who are still friends even after they know each other so well.'
Tommy - age 6

'During my piano recital, I was on a stage and I was scared. I looked at all the people watching me and saw my daddy waving and smiling. He was the only one doing that. I wasn't scared anymore.'
Cindy - age 8

'My mommy loves me more than anybody
You don't see anyone else kissing me to sleep at night.'
Clare - age 6

'Love is when Mommy gives Daddy the best piece of chicken.'
Elaine-age 5

'Love is when Mommy sees Daddy smelly and sweaty and still says he is handsomer than Robert Redford.'
Chris - age 7

'Love is when your puppy licks your face even after you left him alone all day.'
Mary Ann - age 4

'I know my older sister loves me because she gives me all her old clothes and has to go out and buy new ones.'
Lauren - age 4

'When you love somebody, your eyelashes go up and down and little stars come out of you.'
Karen - age 7

'Love is when Mommy sees Daddy on the toilet and she doesn't think it's gross.'
Mark - age 6

'You really shouldn't say 'I love you' unless you mean it. But if you mean it, you should say it a lot. People forget.'
Jessica - age 8

And the final one, a four year old child whose next door neighbor was an elderly gentleman who had recently lost his wife.
Upon seeing the man cry, the little boy went into the old gentleman's yard, climbed onto his lap, and just sat there.

When his Mother asked what he had said to the neighbor, the little boy said, 'Nothing, I just helped him cry'

***

I know this isn’t enough to make the world turn around, and I know my faith in humanity has still to be restored. Most of all I understand I still can’t put my finger on what makes me stumble and fall at every step. At least this time I stumbled smiling.

May Gods love be with you!

Poveste de dupa-amiaza

2008-06-20T15:45:00.000-07:00

In dupa-amiaza aceea marea a imblanzit soarele. I-a spus vorbe frumoase, l-a alintat, iar el s-a lasat sedus. Soarele s-a apropiat de mare, a luminat-o si lasat-o sa se bucure de o mangaiere calda. Marea chicotea jucausa, se lasa atinsa de razele lui dar nu voia sa i se dea inca. Se jucau de-a vanatul si de-a vantorul, chiar acolo, sub ochii cerului inrosit de gelozie. Sorele stia ca nu trebuie sa sperie marea, asa ca se apropia incet-incet, aproape insesizabil cucerind teritoriu milimetru cu milimetru.

Vantul privea detasat. Pentru el vremea iubirilor copilaresti apusese de mult. Dar nu se lasase acrit de povestile cu final tragic. Asa ca trimitea, din cand in cand, cat un pescarus sa zboare pe langa ei si sa-i distraga pentru un moment. Apoi indragostitii se intorceau la ale lor.

Fata cu pielea arsa ii privea de departe. Vantul ii legana parul sperand sa o cucereasca. Fata zambi ii complice, saruta nisipul ud si cald, apoi se lasa prada vantului. Pentru ca soarele, idiferent de cate ori i-ar arde pielea, nu va putea ascunde niciodata ranile. Pentru ca marea, idiferent de cate ori i-ar scalda pielea, nu va putea acoperi niciodata mirosul mizeriei din asfalt.

Se lasa dusa de vant, in timp ce marea si soarele sa se bucurau unul de altul sub cerul rosu de gelozie. In dupa-amiaza aceea nici un pescarus nu a mai zubrat. Au fost toti in doliu.

The longest Sunday

2008-06-16T18:03:00.000-07:00

Not having to wake up because you never fell asleep seems hard to do. To drink wine and read a book you already read before is almost a cliché. To read what someone dear writes to you and almost hear their voice pronouncing the words takes just a bit of imagination and feeling. To laugh and share is just plain human.

To run outside in the rain at 5 in the morning is like a passage form a novel. To hold your hand and watch the city light through the wet window of a speeding car is what I can find romantic. To lay on a swing in the back yard is classic. To try and tell the future in a game of cards is mystic.

To walk down the street and know I could end up anywhere is relaxing. To make you coffee in the afternoon makes any moment of my day feel just as fresh as the moment I woke up. To lay in bed next to you and not having to say anything is more than I hoped for.

To fall asleep without a worry is like childhood all over again. To wake up in your room is something I can’t describe. To kiss you good bye with no regret is like lifting a rock of my chest.

To do all this and to smile is living the longest Sunday.

Exotic

2008-06-07T06:05:00.000-07:00

Zboara cu mine!

Pe malul marii lumea este mai mica si totodata mai mare. De pe nisip nu vezi in spate tot uscatul pe care l-ai strabatut ca sa ajungi aici. In fata nu poti sa vezi decat orizontul si sa-ti imaginezi alte tarmuri care trebuie strabatute ca in final sa ajungi tot aici – pe mal, pe nisip, sub soare.

Nu insemni mare lucru pentru cei din jur. Iar pentru lumea asta nu insemni nimic. Dar poti sa lasi, pentru cateva momente o urma superficiala pe care, daca ai noroc, cineva o sa o vada si poate, printr-un miracol, o va imortaliza.

Iubesc tot ce ma apropie de cer, iar tu esti mai aproape de ceruri decat o sa pot fi eu vreodata. Priveste in sus, aici pe pamant nu ai ce vedea. Si daca ai totusi ceva de vazut, se va reflecta pe cer, oricum.

Vrem sa credem ca suntem diferiti, speciali, unici. Dar din fericire suntem toti la fel. Din pacate, uneori suntem doar foarte singuri.

Suntem incapabili sa vedem frumusetea care ni se daruieste sincera. Preferam sa cautam subintelesuri si mister pentru ca lucrurile simple ne plictisesc. Suntem atat de mici si de prosti. Think pink!

Viata nu este frumoasa sau urata. Este mereu la fel, doar ca difera fundalul. Eu vreau sa-mi irosesc viata la umbra palmierilor.

Prea mult, prea prost

2008-05-21T17:04:00.000-07:00

Daca e sa fie, atunci sa fie campanie. Si daca e campanie, atunci sa fie proasta. Si daca e sa fie proasta, macar sa fie multa. Sinteza lunii:

PSD – Cristian Diaconescu – E timpul sa schimbam Bucurestiul.
Dragul meu, ai intarziat vreo 20 de ani… Pentru unele schimabri e prea devreme pentru ca nu ne putem urca din grajd in pat (vezi tomberoanele ecologice frumos colorate care se desarta toate la un loc), iar pentru alte schimbari este prea tarziu (vezi strada Lipscani care trebuie practic reconstruita de la temelie, vezi fabrici, uzine sau casa Radio). Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca acest slogan este total nepotrivit pentru un public care s-a plictisit sau care de fapt nu a fost niciodata capabil sa ia initiativa. Ma lasi?...

PD-L – Vasile Blaga – Dintr-o bucata.
Clar. Pana aici. S-a terminat. Omu asta nu sta la discutii… este fix imaginea “basescuiana” transmisa foarte subtil… ca gen, noi nu ne prindem, stii? “Solutii, nu discutii!” spunea parca un afis similar. M-a dat pe spate. Exact de asta avea nevoie bucuresteanul, de unul, nene, care sa ti-o zica pe fata, care sa iti desfaca cinsiti geanta in fata si sa iti arate exact ce iti fura. Pai ce-nseamna asta? Ajungi acasa, iti dai seama ca nu mai ai portofelul si telefonul mobil si incepi sa te intrebi… “Dar parca telefonul il lasasem la birou”. Nu, pe fata si dintr-o bucata. Ia naibii geanta cu totul. Bravo, nota 10!

PNL – Ludovic Orban – Pune Bucurestiul pe roate.
Asta chiar e o idee buna. Serios. Acum cateva sapatamni am vrut sa plec la munte si de la mine din Militari pana la iesirea din Bucuresti am facut 2 ore. Si de acolo pana la Brasov mai e de mers. Deci mai bine merge Bucurestiul cu totul pana la Brasov. Facem din toata tara asta un mega-bucuresti sau un meta-bucuresti. Pe de alta parte daca dam putin ceasul inapoi si ne amintim de incidentul de asta-iarna, mie domnul Orban mi se pare un om care ar pune mai degraba orasul sub roate ;). Iar daca ati observat cumva prin oras caravana cu dansatoare, eu zic ca este o copie dupa “Dansez pentru tine.” Cum ar veni, care va sa zica, gagicile alea danseaza pentru bucuresti, sau cum? Gata, mi-e scarba.

PC – Codrin Stefanescu – Da-te cu tancul.
“Mami, mami, vreau si eu sus acolo pe tanc cu nenea.” - “Bine, puiule, dar numai daca imi promiti ca atunci cand te faci mare te duci frumusel cu trupele din NATO si ii omori pe nenorocitii de teroristi care s-au luat in gura cu prietenii nosti, amricanii.” Pe de alta parte cand ma gandesc la un tanc in Bucuresti ma gandesc la revolutia din ’89 si iar ma umplu de scarba. Ce vrea nenea asta de la noi? Vrea sa zica “Puneti mana pe arme, soldati?” Am intrat pe site-ul ala tancul.ro si din cele 20 de secunde cat am tinut pagina deschisa am retinul ceva legat de faptul ca Bucurestiul ar fi sub asediu. Mda, pai cam este. In momentul asta este sub asediul unei campanii deja prea mult tarate prin praful si noroiul pe care se bate. Atat.

PNG – George Becali – In slujba Crucii si a neamului romanesc.
De parca nu ar fi un subiect de misto in sine, domnul Becali tine sa isi faca campanie, cei drept, mai finut, mai modest, ca asa e crestineste. Pana acum n-am auzit sa fi aruncat cu banii in stanga si in dreapta fara numar, dar nu se stie niciodata. Acest cavaler medieval se lupa cu onoare pentru o cauza nobila. Crucea si neamul – cata simbolistica, este de-a dreptul emotionant de penibil. Acest profet si-a deschis bratele “Lasati bucurestenii sa vina la mine” – parca il aud. Nu ca sunt eu credincioasa, dar chiar trebuie sa taram prin noroi chiar si ramasitele de spiritualitate care ne-au mai ramas? Campania asta imi spune… poate ar trebui ca duminica asta la Biserica sa aprinzi o lumanare si pentru Bucuresti…

UPSC – Nusitu Sigurcine – Ridica-te si voteaza.
Merg pe strada. Vad afisul. Ma opresc. Ma uit ca proasta. Nu pot sa cred. Fac scurtcircuit la creier. Deci cum, frate? Un handicapat in scaun cu rotile care se ridica. De ce? Ca sa voteze. Absolut genial. Cel care a facut campania probabil ca s-a gandit mult inainte. In primul rand a eliminat orice simbol care a fost deja folosit: tineretul, batranii, familia, copiii, muncitorul de rand, casnica, elevii, studentii, minoritatile. Ne-au mai ramas handicapatii. Apoi s-o fi gandit ca persoanle cu handicap locomotor si-asa nu prea au cum sa vada afisul si sa se simta jigniti pentru ca oricum nu li s-au facut rampe ca sa se poata deplasa prin oras fara ajutorul a cativa tineri in forta. Asa ca, ai grija, daca nu votezi e ca si cum ai avea un handicap grav, ceea ce in Bucuresti/Romania e ca si cum ai fi oricum mort sau inexistent. Superb. Nu am cuvinte.

Independent – Sorin Oprescu – Primul pe care merita sa-l votezi
Sa ne relaxam. E independent, a facut treaba buna cu Municipalul, e om serios, dar eu citesc fraza aia: Singurul pe care nu ti-e scarba sa-l votezi. Imi pare rau, eu nu cred. Il voi vota, dar asta doar pentru ca e independent si pentru ca am primit acum cateva zile de la o domnisoara draguta un fluturas cu un mesaj care mi-a atins o coarda sensibila: “Cu 500 de euro salariu iti trebuie 2 vieti ca sa iti iei casa!” Nici n-am intors foaia sa vad ce solutie magica propune, pentru ca nu cred. Dar pe cineva tot trebuie sa votez. Il votez pe el sperand ca ne va opera pe toti si ne va baga in terapie intensiva. Sau macar sa ne anestezieze partial si s-o ardem toti high pe tripul nostru. Come to the Candy Mountain, Charlie! Oh, yeah... that’s my dream!

Una peste alta cam asta este sinteza campaniei in mintea mea. Am pus totul pe hartie si de azi nu ma mai gandesc. Nu mai vreau. La urma urmelor, il apreciez pe domnul Vanghelie, lui ii pasa. Mie nu. Not anymore.

Concluzie: Imi fac pardit: Partidul Nastureilor Comunisti (cu dedicatie speciala).

Creier pane

2008-05-10T06:50:00.000-07:00

Frig, ploaie, vant,
Noroi si praf.
Copii, batrani, femei,
Heroina si aurolac.
Pumni, cutite, pistoale,
Razboi si ura.

Auzi, prietene…Da, tu de-acolo! Traiasca-ti tie, ia si tu, frate, o bormasina din cutia aia neagra a lui Dorel si da-mi o gaura aici la tampla. Hai, nu te uita asa la mine, ce mare chestie? Nu zice ma nimic Dorel, e prieten cu fratele unui cumnat d-alui tata care l-a ajutat o data cu armata, ca stie el pe cineva in politie. Pe cine sa stie? Ah, nu, nu pe ala, pe altul… ‘nea Mitica-i zic astia… da. Acuma, hai ca nu dureaza mult, dai o gaura pac-pac. Dup-aia ma-ntoci asa pe-o parte si lasi totul sa se scurga in canal. Dupa-aia gata, ma lasi pe trotuar, sau langa, acolo in sant. Ei, cum sa ma lasi? Ma lasi… uite-asa. Nu-ti face griji, prietene, vegheaza macaraua peste mine. Hai, sa traiesti!

Pur si simplu

2008-05-09T05:34:00.000-07:00

Daca ti-as spune ca te iubesc ai intelege? Daca ti-as spune ca vreau sa te vad mereu in mintea mea zambind te-ar speria? Daca ti-as spune ca nu stiu ce vreau de la tine ai pleca? Daca ai stii ca ma agat de tine la fiecare colt de strada cand nu stiu ce se poate intampla mi-ai da drumul? Daca ai intelege ce vreau sa-ti spun cand ma uit la tine si tac mi-ai raspunde?

Sunt un om de nimic. Sunt lasa si prefacuta. Ma ascund in spatele moralei si a eticii spunandu-mi mie insami si oamenilor din jur ca asta si aia nu se fac. In realitate n-am nici cea mai vaga idee ce se face si ce nu. De-asta iubesc regulile, pentru ca nu trebuie sa gandesc. Cum se zicea? Ordinele se executa, nu se comenteaza… parca. Genial. Mi-e frica sa comentez sau sa disec firul in patru cand vine vorba de tine. Nu vreau sa stiu. Prefer sa ma tarasc decat sa merg drept si sa cad. Sunt lasa si ipocrita. Daca ti-as spune ca te iubesc ai intelege?

Sunt un om de nimic. Sunt rea si egoista. Vreau sa stiu ca esti bine mereu ca sa pot sa rad cu tine. Vreau sa-ti fie bine ca sa-mi fie mie mai usor. Iar atunci cand nu-ti este bine vreau sa fii langa mine ca sa-ti traiesc pana si deceptiile si frica. Ma bucura zambetul tau pentru ca il hraneste pe al meu. Iti spun ca-mi pasa cu adevarat si in acelasi timp sustin ca egoismul se afla la baza tuturor sentimentelor noastre. Spun asta si aprind o lumanare in Biserica. Ma mir ca te mai uiti in ochii mei. Sunt egoista si ipocrita. Daca ti-as spune ca vreau sa te stiu mereu zambind te-ar speria?

Sunt un om de nimic. Sunt haotica si irationala. Vorbesc uneori cu tine fara sa gandesc ce spun. Nu am o idee, nu cred ceva neaparat, dar vorbesc si-ti urmaresc privirea in timp ce asculti. Imi dau seama de la primele cuvinte daca o sa razi de mine sau daca ai sa-mi spui "normal, ai dreptate". Nici nu ma intereseaza daca imi dai sau nu dreptate. Vorbesc ca sa umplu timpul, ca sa mai aman putin momentul in care imi explici. Nu-mi place cand zici ca nu stii. Refuz sa cred ca nu stii. Vreau sa ma placi, vreau sa crezi ca sunt desteapta, vreau sa ma tii de mana, vreau sa iti pese, vreau sa ma lasi in urma si treci mai departe. Crezi ca nu stiu ce vreau? Sunt haotica si imprastiata. Daca ti-as spune ca nu stiu ce vreau de la tine ai pleca?

Sunt un om de nimic. Sunt o lipitoare si o profitoare. Cand nu pot sau nu stiu ma astept de la tine sa poti si sa stii. De-asta urasc cand spui “nu stiu”. Nu-mi datorezi nimic si cu toate astea vreau sa fii acolo pentru mine, vreau sa ai mana intinsa cand am curajul sa ma uit in sus. Nu din marinimie sau din altruism sunt mereu gata sau ma ofer sa te ajut, ci pentru ca vreau ca si tu sa depinzi cumva de mine. As vrea sa stiu ca vei fi acolo mereu, ca nu te vei schimba decat odata cu mine si ca ce avem nu e doar in imaginatia mea bolnava. As vrea sa crezi ca sunt cu adevarat nebuna ca sa-ti pot spune ca sunt intr-un fel geloasa pe toti oamenii din jurul tau. Sunt incapabila si profitoare. Daca ai stii ca ma agat de tine la fiecare colt de strada cand nu stiu ce se poate intampla mi-ai da drumul?

Sunt un om de nimic. Sunt pur si simplu eu. Iti spun toate astea cand te ascult sau cand rad si uneori chiar cred ca intelegi si ca de fapt intre noi este o intelegere tacita. In nebunia mea gasesc subintelesuri in cele mai mici gesturi si glume. Sunt pur si simplu tot ce refuz sa cred ca sunt. Daca ai intelege ce vreau sa-ti spun cand ma uit la tine si tac mi-ai raspunde?

Mi-e scarba de mine, vreau sa-ti fie si tie si ma sperie ca probabil asa va fi.

The way back home

2008-04-17T16:21:00.000-07:00

Hold my hand.
Walk with me.
Smile.
We don’t have to speak.

Hold my hand.
Show me the way.
Listen.
We don’t have to think.

Hold my hand.
Don’t let me fall.
Taste.
We don’t have to seek.

Hold my hand.
Keep me close.
Feel.
We don’t have to hurry.

See me, hold me, love me, find me.

Filme care nu m-au lasat rece

2008-03-22T17:18:00.000-07:00

Am primit leapsa de la Vladimir - nu inteleg de ce, stie ca nu ma prea uit la filme si ca va iesi un post cliseic. In orice caz, nu pot scrie despre filme care m-au impresionat sau care mi-au schimbat viata pentru ca nu exista. Dar ca sa raspund provocarii voi nominaliza cateva filme care nu m-au lasat rece.

American Beauty este primul film care a reusit sa imi spuna ceva. Asta se datoreaza poate varstei, sau poate pur si simplu imi doream sa cred in frumusetea aceea. Nu stiu. E un film pe care l-as revedea oricand.

Desi in general filmele facute dupa carti nu sunt la fel de bune care operele literare, au fost cateva filme cum ar fi Numele trandafirului, 1984 sau Marile Sperante care au reusit sa prinda cu ajutorul imaginii dimensiuni noi ale povestii, ale ideii originale. Probabil ca in aceasta categorie ar mai putea intra cateva filme, dar acum nu mi le amintesc.

Sigurul film care a reusit sa imi schimbe intr-o anumita masura modul de a gandi este What the bleep do we know? L-am vazut inainte sa citesc cartea - da, este facut dupa o carte - si poate din acest motiv mi s-a parut atat de bun. Este intr-adevar un film documentar care iti pune in miscare rotitele prafuite si anchilozate din cap. Pentru mine cel putin, asa a fost.

Nu pot trece cu vederea Jesus Christ Superstar, un film exceptionar atat din punct de vedere artistic, dar si pentru ca reuseste sa abordeze original o astfel de tema fara sa cada in pacatul exagerarii, al naturalismului sau al romantarii inutile.

Desi sunt sigura ca mai sunt si alte filme demne de mentionat aici, nu ma voi lungi si am sa inchiei cu un film foarte drag mie, Eduard Scissors Hands. Nu numai ca Johnny Depp este genial, dar filmul asta e singurul care a reusit sa ma faca sa simt ca mi-a fost trimis un mesaj mie, personal. Sau poate chiar sunt o ciudata.

In fine, dau leapsa mai departe care Dragos.

Running around in circles

2008-03-06T03:09:00.000-08:00

I’ve been down this road before. You would think I know my way around it. I would think there isn’t much to surprise me anymore. But you and I are wrong, my friend. Though I saw it happening to me, to you and to so many others before, I never really learned anything. Because I always think to myself “This time it’s different.” I’m such a fool. Of course it’s different, each moment is. But there’s always a pattern that tends to slip my mind.

I’ve been down this road before. I should have felt the déjà vu. But I didn’t. I just did what I always do… I trusted the person sitting next to me just because it felt good to have someone to walk with. And with that trust came the attachment and that warm feeling of safety. I thought everything was just fine, we’re walking down the road, the same road I’ve been on so many times before. Only it’s different now, isn’t it? It’s sunny and warm, the birds are singing and there are no clouds in sight. And all of a sudden my companion turns left and walks away, just like that. I’m left alone and it’s getting dark.

Typical you would say. And in some sense it is – the same old story. But I’ve been down this road before, and I will walk the same foot steps over and over again because it’s always different and all the same anyway.

Vestitorii primaverii

2008-03-01T17:25:00.000-08:00

Ma duceam la centrul de copii unde fac voluntariat. Nu o spun pentru a scoate in evidenta bunatatea si altruismul meu. Nu cred in altruism, insa are relevanta pentru mica mea poveste. In fine, eram in metrou, intre Unirii si Eroii Revolutiei - ironic daca stau sa ma gandesc ca la mijloc e Tineretului - si ma gandeam la problemele sociale din tara asta, la toate nedreptatile la care sunt supusi niste copii nevinovati, la ce merge prost in tara si la ce am putea face pentru a schimba situatia. Am coborat.

Am urcat treptele ascultand Bob Dylan, am iesit si m-am oprit langa gura de metrou sa trag un fum si sa scriu un SMS. Peste muzica daca la maxim in mp3 player am auzit niste tipete familiare. Am ridicat capul si am vazut in fata mea vestitorii primaverii. Bisnitari pe marginea drumului cu niste cutii mari de carton care vindeau la suprapret zambile si ghiocei - bani neimpozabili, dar asta-i alta poveste.

O femeie in varsta, care vinde ghiocei, se certa pe "teritoriu" cu un barbat care vindea zambile. Barbatul o tragea de brat sa plece de langa standul lui cu marfa si sa se mute pe partea cealalta a bulevardului. Femeia, bineinteles ca nu voia. Pe partea cealalta nu e gura de metrou, e un cimitir, ce-i drept, da nu se compara cu gura de metrou. Daca as fi avut un player mai bun, care sa poata acoperi discutia as fi zis ca barbatul o invita pe femeie la dans pe muzica ce se auzea doar in urechile mele, insa din pacate ii auzeam certandu-se. Femeia se zbatea sa iasa din mainile brabatului care o tinea cu forta de brat. "Du-te, mamaie, vis-a-vis... Ce mama ma-tii - adica bunica-sa, se pare - nu-intelegi?" Femeia totusi riposta.

S-a oprit un trecator, un brabat pe la vreo 65 de ani sa se ia de vanzatorul certaret. Discutia devenea din ce in ce mai interesanta. Au dat-o in politica putin - inevitabil -, apoi o scurta lectie de cultura civica mai din topor care s-a terminat cu invitabila replica "Tara de rahat. Unde e politia acuma?" Si cum ironia sortii e mereu gata sa ne dea o palma cand ne asteptam mai putin, chiar in acel moment a trecut un politist pe langa noi, absent, cu o nepasare ce frizeaza batjocura. Politistul a intrat grabit la metrou, spalandu-se pe maini ca Pilat din Pont.

Dar justitia nu e oarba! Are strabism. Pacea a fost, bineinteles, restabilita in momentul in care un barbat cu tenul masliniu si cu o burta cirotica l-a gonit pe barbatul in varsta cu care n-a dus prea multa munca de convingere si i-a aratat doamnei cu ghioceii un loc potrivit pentru activitatea comerciala. Adica peste drum. Barbatul in varsta a plecat injurandu-l pe Basescu, femeia cu ghioceii si-a luat traista in spate, iar eu, in semn de protest, am aruncat tigara pe jos, chiar langa cosul de gunoi si am cotit-o pe o straduta spre centrul de copii.

Tu

2008-02-27T14:09:00.000-08:00

"Omul este un animal social", "Omul nu poate trai de capul lui", "Omul are nevoie si e dependent de cei din jur"... Asa se spune si pe buna dreptate. Nu poti trai singur pentru ca te nasti cu handicapul dependentei. Ai nevoie de parinti, de rude, de prieteni, de profesori, de medici, de politisiti, conducatori, de colegi, de vecini, de oamenii de pe strada, de doamna de la paine. Ai nevoie de modele, de puncte de referinta. Esti copilul parintilor tai, esti prietenul lui X, Y si Z, esti vecinul domului de vis a vis, esti elevul profesorului, esti angajatul sefului, esti cetateanul unei tari, esti numarul 180112873[...] din buletin...

Si ai nevoie de momente in care sa fii numai tu cu tine ca sa iti dai seama ca nu esti cei din jur. Te rupi pentru un timp de punctele de referinta si atunci esti Tu cu Universul. Esti un punct printre un infinit de alte puncte sau esti centrul Universului? Poti sa te rupi de tot si sa fii doar Tu? Poti sa te duci in munti si sa traiesti in ascetism. Atunci esti dependent de natura sau de Divinitate, spune-i cum vrei. Atunci ai urmari modelul celor care au facut-o inaintea ta si-ti dai seama ca nu esti doar dependent in permanenta, dar ca esti produsul a tot ce a fost inainte, a tot ce este in prezent prin inevitabila si discret-obsesiva imitare a tot ce e in jur.

Nu poti face nimic unic si nou. Nu te poti rupe de lumea asta. Nu te poti determina fara sa folosesti macar unul dintre punctele de reper care ti-au fost date. Nu poti sa exprimi o idee fara sa folosesti conventii, unelte, simboluri care sa nu fi existat deja. Insa te poti inchide in tine, poti sa ajungi sa gandesti atat de interiorizat incat sa nu existe cuvine care sa poata exprima ce crezi, ce simti. Poti sa ajungi sa fii tu cu tine intr-un loc pe care nici tu nu il intelegi cu mintea pe care ti-a format-o societatea. Poti sa ajungi sa simti un lucru ce nu poate fi verbalizat. Si-ti dai seama ca ceea ce crezi si simti nu are nici o valoare in lumea de care esti dependent si de care nu te poti desprinde. Si-atunci iti dai seama cat de singur esti de fapt.

Portretul contemporanului

2008-02-25T13:21:00.000-08:00

Cine sunt eu? Sunt un fel de tu in alta varianta. Cine esti tu? Un fel de eu. Nu conteaza ca tu esti mai destep sau eu sunt mai frumoasa, ca tu ai ochii verzi si eu ii am banal de caprui. Pana la urma, oricum suntem centrul Universului in egoismul nostru si geniali prin simplul fapt ca suntem contemporani unul celuilalt. Si sa nu uitam ca indiferent de capacitatile noastre de orice gen, noi - "tineretul din ziua de azi" suntem, inevitabil, studenti.

Dar sa lasam subiectivitatea de o parte si sa obiectualizam. Cine este acest student? Este tanarul care poarta dupa el prin RATB sau prin metrou o mapa cu foi si-un pix pe care le tine strans in brate, stand jos pe scaun si evitand cu orice pret privirea dusmanoasa a unei doamne in varsta care se tine de bara in fata lui. Tanarul student este eminamente in permanenta lipsa de bani si asta ii ghideaza intreaga experienta academica. El vine la facultate cu vise mari. Fie ca viseaza sa termine magna cum laude, fie ca isi doreste libertate, fie ca viseaza sa scape de gura parintilor, fie ca viseaza la o cariera stralucita sau la cupa de cunostinte acumulate cu greu in 3, 4, 7 ani. In fine, studentul viseaza. Chit ca sta la camin sau acasa cu parintii, studentul stie ca asta e doar o solutie de moment pana cand va termina facultatea si se va angaja la o firma unde va fi respectat si apreciat, sau de ce nu, isi va deschide propria afacere, optiune atat de buna intr-o lume, o Europa, o tara atat de minunant de capitalista. El stie ca e vorba doar de o scurta perioada de timp pana cand va avea casa, masina, cariera, viata lui.

Insa pana la atingerea scopului studentul nostru curajos nu poate trai doar din banii de la parinti si din mancarea trimisa de acasa. El trebuie sa inceapa sa fie independent. Asa ca plin de sperante isi cumpara Anuntul, isi pune CV-ul pe ejobs, intreaba in stanga si in dreapta, se duce la interviuri pana cand primeste mult doritul loc de munca. "Part time, nu e nevoie de experinta, constinte PC (Word si Excel, sau macar Notepad), salariu atractiv, sanse de promovare...", cel mai probabil un call center. Stundetul se duce constiincios, zi de zi, la munca. Daca are internet acolo isi pune chiar si status "@work" urmat sau nu de un sad face. Insa e mandru de ceea ce a realizat si patria ii multumeste pentru ca a intrat in randul lumii contribuabililor. Bravul student, in postura sa de intelectual in campul muncii nu-si mai permite sa dea pe la facultate zilnic. Un curs de'ici, un seminar de'colo si se trezeste in sesiune. Acum incep noptile nedormite, cafelele nesfarsite, scrumierele pline, cursurile innegrite de la constiincioasa xeroxare la a 'enspea mana si aceleasi modalitati de a copia cu mici variatiuni. Insa stundetul trece de sesiune mai mult sau mai putin prafuit, cu cateva restante, dar nu-i bai, asa e in facultate. El stie ca in vara oricum o sa ia o nota mai onorabila si-o sa-i arate aluia de... ca nu-i el chiar asa de prost.

Nu in ultimul rand, studentul are o viata sociala. Daca nu este un Sapte Seri ambulant in materie de baruri, cluburi, cafenele, atunci stie cu siguranta care e cel mai bun loc pentru orice. El stie ce-i aia o betie pe cinste si viata de noapte. Are prieteni cu care isi impartaseste opiniile la un suc, la o tigara sau pe mess si nu are nevoie de aprobarea nimanui pentru ca el are deja opinii formate. Studentul are de regula si o relatie pe care o onoreaza in cateva zile fixe pe an, 14 februarie, 1 si 8 martie, doua zile de nastere si 25 decembrie.

Insa ceea ce e este interesant de urmarit e metamorfoza tanarului student, caci el nu ramane neschimbat pe parcursul gloriosilor ani de studiu. Dupa multe ore de practica neplatita, dupa ce a vazut mai mult exteriorul decat interiorul usilor, dupa ce a facut pe reportofonul in amfiteatru, dupa ce si-a expus cu brio cateva idei la seminarii, dupa ce a votat aiurea o data sau de doua ori (de parca ar conta), dupa ce a participat la o serie de actiuni revolutionare menite sa modifice reforma si dupa ce a realizat ca 800 de lei pe luna inseamna mai putin de un euro pe ora, neinfricatului student ii este clar: tre sa se care din tara.

Zambeste

2008-01-27T07:55:00.000-08:00

Fiecare intamplare este o poveste in felul ei. Fiecare moment este punctul culminant al unei povesti undeva pe glob. Daca as putea sa privesc lucrurile mereu asa, probabil ca nu m-as plictisi niciodata, asa cum nu ma plictiseam acum cativa ani, cand ma uitam la oameni pe strada incercand sa le ghicesc povestea. Cum fiecare intamplare este o poveste si sunt atat de multe povesti, am inceput sa cred ca nu exista destul de multe momente pentru fiecare zambet, fericire, durere, lacrima sau imbratisare. Momentele astea se suprapun unele peste altele ca lentilele unui aparat foto. Si eu cu minte mea limitata nu pot decat sa fac cateva poze si sa pretind ca stiu lumea prin ele.

Povestea pe care vreau sa o las pe hartie si apoi sa o uit, deja nu mai este a mea. A fost, la un moment dat, dar i-am dat drumul, am lasat-o sa se evapore si sa faca condens pe peretii mintii mele iar acum curge pe o foaie de hartie. De fapt nu este nici macar o poveste, e doar o insiruire de momente, cateva poze facute prin filtrul durerii si al nedreptatii.

Imagineaza-ti o casa darapanata cu cate o usa pentru fiecare camera si o curte plina de fiare vechi si de gunoie. Imagineaza-ti o usa deschisa in fata careia atarna o bucata de perdea menita sa tina tantarii afara, dar care este facuta dintr-un material atat de prost incat poti vedea oamenii din camera. Inauntru un pat ros, verde, fara asternuturi, un dulap pe care sta un televizor, un patut de copil si un sac de dormit pe jos. Se mai vad o masa si doua scaune, toate inghesuite intr-o camaruta meschina. Acum imagineaza-ti o femeie pe la 40 de ani, slaba si machiata prost care tine in brate un copil de vreo doi anisori. Copilul e blond, are ochii verzi si se uita curios la tine, sperand ca ai venit sa ii aduci ceva. Maica-sa ii da sa manance biscuiti la litra, pisati, peste care turnase o lingura de lapte. Copilul mananca dar se uita la tine si spera.

Imagineaza-ti acum ca in camera sunt doi barbati, unu tanar de 25 de ani si un barbat in toata firea. Li se disting siluetele in fundal, undeva in spate unde am lasat camera cu perdeaua rupta. In fata camerei sta femeia cu mainile la gura si se uita la barbatii din camera. Nu mai tinea copilul in brate. Acesta se vede in prim plan cum sta descult pe iarba din curte. Sta in picioare agatandu-se cu manutele de gratiile ruginite ale gradului inchis. Se uita la tine si plange. Acum nu mai spera, acum te roaga sa il iei, sa ii dai ceva, sa faci in asa fel incat sa fie bine. Nu poti sa te joci cu el, nu poti sa-l iei in brate si sa il duci acasa, sa il cresti frumos si sa il iubesti. Poti doar sa te uiti si sa pozezi. Apoi nu-ti ramane decat sa mergi mai departe si sa te lasi chinuit de gandul ca esti neputincios in fata unei drame portretistice.

Iti poti imagina plansetul lui? Iti poti imagina tipele barbatilor din fundal? Poti auzi vocea femeii care tipa dupa copil sa se intoarca dar nu se misca din fata usii? Poti sa auzi toate astea si sa le vezi in acelasi timp si sa iti dai seama ca nu e vorba decat de un moment? Ca nu sunt ale tale si nici ale barbatilor si nici macar ale femeii alea nenorocite. Poate ca sunt ale copilului, dar nici macar ale lui. Sunt ale universului, sunt momentele vietii asteia absurde si reci. Sunt momentele pe care tu doar le vezi, chiar daca le-ai trait, si nu poti sa faci nimic cu ele. Le poti inrama in amintirea ta si sa le lasi sa te bantuie in cosmaruri sau le poti da drumul.

Iti poti imagina acum frumusetea vietii?

Pentru ca

2008-01-21T17:18:00.000-08:00

Ma intrebi de ce te iubesc.
In nesiguranta si in confuzia ta ma intrebi adesea de ce te iubesc.
As vrea sa iti pot spune de ce,
dar nu pot.
Asa cum nu pot descrie vocea ta ca spui „iubita”
sau privirea ta cand spui „noi”.
Nu pot explica ce simt cand ma trezesc la tine in brate,
sau cand te vad asteptandu-ma pe treptele Teatrului National.
Cum as putea ore sa explic cum bate lumina peste fata ta
cand stai noaptea intins pe-o parte spre mine,
cu capul sprijinit in palma,
vorbindu-mi de iubire?
Nu pot explica in cuvinte cum de putem vorbi
prin semne
peste sinele de metrou,
tu pe un peron,
eu pe altul,
in statie la Basarab...

Am alergat

2007-06-02T01:19:00.000-07:00

Am alergat cat am putut de tare

Pana cand m-am lovit

Si m-am facut tandari la picioarele tale.

Iar tu ai calcat descult

Peste fiecare ciob in care m-am sfarmat.

Ti-am intrat prin talpi
In picioare, in stomac, in piept.
Am intrat pana in bratele si in degetele
De la frumoasele tale maini.
Apoi am ars in tine pana m-am evaporat
Si ti-am curs prin pori pe pliele.
Iar acum, din mine
Nu a mai ramas decat atat...
Un strop, o picatura,
O lacrima.
A ta.

Punct si de la capat

2007-05-31T07:11:00.000-07:00

Mai tii minte cand imi vorbeai despre mister? Spuneai ca nu trebuie sa spunem tot ce gandim si sa nu aratam prea mult din noi pentru a lasa loc celuilalt sa vrea mai mult. Deci misterul este contrafacut... ce trist... E un truc ieftin si asta ma face sa ma simt ca un jucator de "alba-neagra" care fraiereste oameni la balciuri.

Dar uiti ca tot pamantul e la picioarele noastre. Gol. Supus. Il vedem zi de zi. Se schimba in fata noastra fara pudoare. Se spala, se incalzeste, se cutremura. Natura ti se daruieste zi de zi fara masti, fara trucuri. Ti se pare oare natura lipsita de mister? Poti oare sa nu te minunezi in fata celui mai mic fir de iarba? Fiecare planta, fiecare floare a primit un nume, a fost sfartecata intr-un laborator si redusa la atomi, ca noi toti. Si cu toate astea, cand stai intis pe burta pe un camp, cu capu-n palme si cu ochii semideschisi sub soare vezi floarea in toata frumusetea ei, dar nu o intelegi.

Eu nu sunt o floare, dar de dragul metaforei hai sa zicem ca sunt o... tentativa de floare: un fir colorat infasurat in celofan de care atarna gratios panglici. Oamenii trec pe langa taraba si cumpara flori cu vorbe, gesturi gratioase si cu vaze de cristal. Dar cat costa o floare aproape moarta? Tu nu vezi ca dai banii pe plastice colorate si pe funde mari? De cate ori te-ai aplecat peste floarea aia goala, rezemata de marginea vazei ca sa o mirosi, ca sa ii saruti petalele? Acest sacrificiu amar, acest omagiu al frumusetii pamantesti sta acolo la tine-n casa pentru ca poarta un nume. Ai cumpara o papadie? Hai, fii ipocrit si spune "Da". Stiam ca asta o sa faci. Dar stii ca nu-i asa . O sa cumperi un trandafir, un crin, o lalea pentru ca-i pusa acolo sus la loc de cinste langa alte flori invelite-n panglici. Si tu in naivitatea ta crezi ca in spatele plasticelor se ascunde frumusetea. Iat-o! Uita-te la frumusetea mult cautata cum sta atarnand de un fir de viata in vaza. Te uiti la ea si esti mandru, nu? Esti mandru ca e a ta si ca poti sa o iubesti constient de momentul in care ii vor cadea petalele. Atunci vei spune detasat si cinic ca totul are un sfarsit.

Dar dragul meu, se sfrasise de mult, pentru tine s-a terminat dragostea si pasiunea odata cu inlaturarea panglicilor, a "misterului" tau... In fine, destul cu melodramatismele si cu metaforele. Mult noroc cu misterul tau si iarta-mi scurta dizertatie pe marginea lui. Cam atat.

23.23 (sau fiecare cu tripul lui)

2007-05-27T13:48:00.000-07:00

M-am uitat mai devreme la ceas si era 23.23... Superstitiile spun ca asta inseamna ca "ma iubeste". Superstitiile pe de alta parte spun si ca nu e bine sa te intorci din drum cand ai plecat de acasa. Numai ca, pentru mine, liftul e ca un memento. Cand ajung in fata lui imi amintesc ca nu am telefonul, sau ca am uitat o carte. Daca plec de acasa direct, fara macar sa ma intorc o data inseamna ca sigur am uitat ceva, deci ziua imi va merge prost. Simplu. Logic. Fara superstitii.

O pisica neagra care iti taie calea e doar un animal care ar trebui institutionalizat si trimis unei familii care sa abia grija de el. Nu dovedeste de cat ca nu doar cainii sunt o problema in tara asta. Sau ca stapanul pisicii e prea batran si prea ramolit. Ma rog... In orice caz nu inseamna ghinion. Sunt convinsa de asta.

Insa 23.23 inseamna ca ma iubeste. Si aici se termina cinismul. Zambesc. Da, probabil ca ma iubeste. Foarte tare superstitia asta. Mai putin cand abia m-am certat cu el, i-am inchis furioasa telefonul si l-am aruncat in partea cealalta a camerei. In cazul asta nu prea imi arde sa vad 23.23 pe telefon in timp ce eu ma uit la el din 30 in 30 de secunde printre fumul de tigara ca sa vad daca el mi-a dat mesaj. Acum, na, fiecare cu tripul lui.

Si cu toate astea superstitiile sunt bune. Nu intr-un mod atat de creativ ca murdarirea, dar sunt si ele bune la ceva. Pe mine ma ajuta sa-mi reamintesc ca exista lucruri in afara vietii mele cotidiene care se reflecta in evident. Exista acele asa-numite "semne" in care, daca esti destul de creativ/indragostit/visator/nebun/ect (mai ales etc), poti crede si pe care le poti interpreta si folosi in favoarea ta. Superstitiile spun lucruri generale: o sa ai ghinion, o sa ai noroc, cineva te iubeste. In fiecare zi ti se intampla ceva mai putin placut sau iti reuseste ceva cat de marunt si cu siguranta exista cineva care te iubeste. Dar tocmai asupra lucrurilor astora atat de evidente superstitia ne atrage atentia. Si atunci exageram si dramatizam. Nu am stiut la examen si in nici un caz nu e vina noptilor nedormite in B52, ci a nenorocitei aleia de pisici gri (close enough).

Chill...

E 00.00 si asta imi aminteste ca e cineva acolo care ma iubeste. Vorba aia... fiecare cu tripul lui.

First

2007-05-23T15:01:00.000-07:00

I always have the feeling the the first... anything has to be perfect. First day of school, first boyfriend, first kiss, first love and even first failure.

Well, to tell you the truth, (but don't tell this to anyone) "first" always sucked for me. Never worked out, really. I'm the kinda person that will be late on the first day of work, that will spill beer all over on a first date, that will burn the pots and pans trying to make her first cookie... Must I go on?

I tried to be cynic about it, play it cool, make a joke or two... I got people going with this nonsense, and to be frank it is pretty funny. I'm not going to make a drama out of this. I know it happens to you too. It must have happened at least once... Right?

Oh, well... If it didn't and you're perfect... never mind the purple spot.